Harul coboară tăcut peste sufletul frânt,
Ca roua ce cade ușor pe pământ.
Nu cere răsplată, nu judecă-n grabă,
Ci vindecă rana cea veche și slabă.

E dar fără plată, lumină din cer,
Izvor de iertare ce curge mister.
Când pașii se pierd în noapte și dor,
Harul aprinde o stea-n viitor.

El șterge rușinea, ridică din noroi,
Și spune blând inimii: „Întoarce-te-napoi.”
Nu-i lege, nici teamă, nici lanț apăsător,
Ci brațul deschis al iubirii de dor.

În har e puterea de-a crede din nou,
De-a merge prin vânt fără teamă de rău.
Și sufletul cântă, smerit și ușor:
Prin har sunt iubit — pe veci, de Domnul meu.