În ceasul greu, de lume izolată,
Am rămas singură, cu fața la pământ,
Simțeam cum viața-mi este secetată
Și cum se stinge-al inimii cuvânt.

Când totul strălucea în plină floare,
Uitasem că vrăjmașul stă la pândă,
Că fericirea-i doar o amăgire
Dacă-L pierdem pe Domnul din osândă.

Strigam în noapte: „Doamne, unde ești?
De ce m-ai părăsit în astă stare?”
Dar cerul nu dădea nicio dovadă,
Iar eu cădeam în marea de uitare.

Eram o zdreanță-n prag de asfințit,
Citeam Cuvântul, dar nu-L înțelegeam,
Pe frați îi judecam la fiecare pas,
Iar eu în mine pace nu aveam.

Voiam iubire, dar priveam pe ușă,
În loc să intru-n sfânta Ta odaie,
Eram confuză, rece și pierdută,
Ca o trestie ce-n vânt se tot îndoaie.

Dar prin tăcere, El mi-a spus așa:
„Eu n-am plecat, sunt chiar aici, cu tine,
Satan te vrea doar scrum și cenușă,
Dar Eu te-am ales să fii cu Mine!”

Nu-ți cere Domnul să simți mereu fiori,
Ci vrea credința-n fapte arătată,
Căci în furtună, nu doar între flori,
Ești fiica Lui, de El revendicată.

Nu te mai plânge, ridică-te acum,
Chiar dacă treci prin cel mai greu popas,
Rămâi cu Mine, în al Meu nume,
Ești soldatul Meu și nu te las!