RANA SE ÎMBRACĂ DE SĂRBĂTOARE
Rana se îmbracă de sărbătoare,
Paltonu-i zdrențuit, îl port așa-n spinare,
Mi-e frică să îl las, să-l dau jos în cuier,
Căci vreau să acopăr rana, știu, pare un mister,
Dar e realitate, un fum ne este viața,
Cu trupul prea rănit petrecem dimineața,
Închei paltonul bine, un nasture a zburat,
Îl țin așa pe mine, m-acopăr imediat,
Căci nu vreau să se vadă un suflet zdrențuit,
Ce a trecut prin timp și timpu-a risipit,
Un suflet însetat, ce apă își dorește,
Dar nu vrea orice apă, apă vie poftește,
Ca să renască vrea, mulți spun că e târziu,
Dar e acoperit, deci este încă viu,
Nimic nu e târziu, cât fum de viață este,
Chiar dacă nu e magic și nu e de poveste,
C-o ultimă încercare, mă lupt să mă ridic,
Cred c-ai pățit ca mine, mă înțelegi ce zic,
Nu mai vorbesc acum, este a mea încercare,
Rana se îmbracă și azi, mereu, de sărbătoare.
Emilia Dinescu