Din infinita Cerului mărire,
Dintr-un senin sublim de nemurire,
Din necuprinse zări de Paradis,
Doi ochi micuţi în iesle s-au deschis.

Gingaşi ca două flori de lăcrămioară,
Senini ca soarele de primăvară,
Şi-au deschis pleoapele doi ochi la noi,
În Betleem, în staulul de oi.

Acolo-n scutecele de iubire,
A venit Domnul jos în omenire:
Un Copilaş cum n-a mai fost nicicând
Născut în firea noastră de pământ.

Dar iată, ochii plini de har şi slavă
S-au umezit ca roua în dumbravă;
Primele lacrimi, ca doi stropi de har,
Au apărut în colțul din hambar.

De ce plângi, Copilaş fără păcate?
Oare ce rană-n pieptul Tău se zbate?
Sau ai văzut, Maria cum plângea
Şi-ai vrut să plângi atunci şi Tu cu ea?

Dintr-o feştilă care-n grajd străluce,
A tresărit o umbră ca de cruce:
Da, Doamne, ai venit la cei ce plâng,
La cei ce tac şi sub poveri se frâng.

Două mărgele pline de lumină
Alunecă dincoace de retină;
Şi-au fost atunci obrajii preacuraţi
Întâia oară-n lacrime scăldați.

Un felinar stă agăţat de grindă,
O mamă cântă dulce o colindă,
Şi-un ciobănaş îngână din cimpoi...
Isuse, bun venit să plângi cu noi!