O, Elohim Atotputernic, cât ești de bun, de sfânt și mare!
Cu cine oare să Te-asemăn când n-ai în lume-asemănare?
Cu cine să Te pun alături, măcar să aibă jumătate
din slava care Te-nconjoară, în dragoste şi bunătate?

Când cerul cerurilor zace prea mic să poată să Te-ncape
și Duhul Tău slăvit se-ntinde plutind pe nesfârșite ape,
Tu vrei să locuieşti cu mine, și să-Ți aduci Casa regală
în trupu-acesta de țărână lovit de slăbiciuni şi boală!

Din întuneric și genune le-ai adus toate la fiinţă,
și toate câte sunt pe lume stau numai prin a Ta voinţă...
Cine sunt eu să vii la mine, s-asculţi cum plâng cu faţa-n glie
și să-Ți pui mâna peste mine într-un crâmpei de veșnicie? ...

Când nici o rază sclipitoare fără de Tine nu răsare
și fără Tine nu e soare, nici stele-n bolta sclipitoare;
Tu vii tiptil în întuneric, la inima ce se frământă,
s-aprinzi în mine o făclie de har din Inima Ta sfântă...

Fără suprema-Ți hotărâre sub ale cerului arcade
nici frunza-n codru nu se mişcă și nici o vrabie nu cade;
Dar pentru mine, chiar Tu Însuți ai coborât să-mi dai putere,
să mă ridici din groapa morţii, să-mi dai scântei de înviere.

Când ești înconjurat de slavă și de splendori strălucitoare,
de sfinții îngeri care cântă mărirea Ta copleşitoare,
cum poţi veni din Poarta slavei să numeri paşii vieții mele
și s-aduni lacrimile triste, de parcă ai culege stele?

Cum să-nţeleg eu infinitul de îndurări ce se-nfiripă
din gândul Tău, și se revarsă la mine-n lumea de risipă?
Sau cum aș reuși vreodată să prind în mintea de ţărână
tot ce-a creat și mai creează și ține mâna Ta stăpână?

Primește cu bunăvoință, cuvintele ce Ți le-aduce
un bob de humă zvârcolită sub rănile Tale la Cruce...
Ţi le înalț cu umilinţă, nepriceput, şi fără minte,
orbit de slava Ta, Stăpâne, atins de mâinile-Ți preasfinte...

Cu faţa-n praful de ţărână, într-o adâncă umilinţă,
implor acum, Isuse Doamne, să-mi împlineşti înc-o dorinţă:
Atunci când vei veni cu slavă, pe norii zărilor senine,
după-ndurarea Ta cea mare, adu-Ți aminte și de mine!