Lângă un pătuţ în paie, într-o iesle cu fâneaţă,
Se adună să se-nchine Oastea cerului măreaţă;
Îngerii cu aripi albe, şi cu chipul luminos,
Vin aici şi-ngenunchează lângă Tronul lui Hristos.

Nu-i un tron săpat în fildeş, baldachin cu perle n-are,
Nu-i împrejmuit cu aur, nici cu trepte şi covoare;
Dar aici la noi în paie, în cătunul cel uitat,
În Efrata cea săracă, Dumnezeu S-a întrupat.

Paji de neam cu pasul nobil, aici nu vin să se-arate,
Doar ascunse prin unghere, nişte oi stau răsfirate.
Însă din Împărăţia nevăzutului hotar,
Iată, îngenii coboară sub al grajdului umbrar.

Vin din slavă şi lumină, vin la noi în noaptea sfântă,
Vin cu harfe să colinde, şi se bucură, şi cântă;
Nu le pasă de mirosul umed şi cu iz de fân,
Când aici în ieslea rece doarme-al Cerului Stăpân.

... Lângă un pătuţ în paie, într-o iesle cu fâneaţă,
Se adună să se-nchine Oastea cerului măreaţă;
Cum să stea ei sus în ceruri, când slăvitul Domn Preasfânt
Şi-a mutat Tronul măririi într-un grajd de pe pământ?