Pierzând Edenul dăruit
și faţa Tatălui senină,
milenii am tot căutat
după o rază de lumină.

Fără de cer am rămas lut,
şi în adâncul neputinței
ne-am prăbușit gustând mereu
din pomul nerecunoștinţei!

Smulgeam din noapte și din noi
fâşii de-ntunecimi rebele,
şi le vopseam strălucitor
cu argintiul fals de stele.

Ne închinam la umbra lor
flămânzi de cer şi de minune,
şi ne purta-al minciunii zbor
spre mai adâncul de genune.

Dar într-o zi, din veşnicii,
Isuse, dragostea divină,
înveşmântat cu-al nostru trup,
aprins-ai torţa de lumină.

Ai coborât în grajd sărac,
să-mbraci sărmana omenire
cu-al harului veşmânt bogat
de pace şi de mântuire...

De-atunci, Te naşti neobosit,
nu-n iesle, ci-n inimi spre pace
iar omul prin harul divin,
în ceruri şi rai se preface...