Este o iarnă aspră, c-un vifor șuierând,
C-un ger care îngheață brazdele de pământ.
Sub una dintre ele doarme un bob de grâu,
Înstrăinat cu grijă din al snopilor brâu.
Un bob precum puține se văd la secerat:
Frumos, fără de seamăn, un rod dorit, bogat!
Iar azi, totuși, își doarme afară din hambar,
Sub brazda înghețată, un somn crud și amar...
Sau, cel puțin, așijderi, eu pot să îl percep;
De pe ogor, spre casă, acum pașii-mi îndrept
mâhnit... Ce rost au toate? . . Un bob așa frumos
Să stea în toiul iernii în lutul nemilos
În timp ce alte boabe stau toate în hambar? ...
De ce lăsat fu singur în gerul de afar'? ...
Astfel gândesc și intru în casă, la căldură
Și cu înfrigurare deschid Sfânta Scriptură;
Citesc ce spune Domnul: "bobul de grâu când moare,
Nu va rămâne singur iar roada-i va fi mare!"
Ce dulce mângâiere eu aflu din Cuvânt
Despre sămânța care acum stă în pământ!
Și înțeleg că bobul de grâu în tină moare,
Însă, într-o clipeală, în Paradis răsare
La o eternă viață, cu Creatorul Său,
Departe de durere, de frig, de tot ce-i rău!
Și înțeleg prea bine că prin plecarea sa
Aduce multă roadă și mulți îi vor urma
Pașii făcuți spre slava Păstorului etern
Prin care vor ajunge și ei acasă-n cer!
Chiar de există moarte, există și-nviere,
Și prin rod mult există în cer și REVEDERE!
Curând vom fi cu toții în cerul glorios,
Acolo-i cel mai bine, la pieptul lui Hristos!