Pământule, pământule străine
cât oare voi mai pribegi pe tine?
Din pulberea-ţi să am îmbrăcăminte
printre atâtea triste oseminte
ca și nisipul de pe țărm de mare,
să fiu cuprins sub moarte și-ncercare.

Pescar am fost, precum toți cei din fire
ce nu văd decât lut și cimitire.
Am pescuit în noaptea vieții mele
cu plase sparte pe sub vânturi rele,
pe mări învolburate și străine
precum erau nădejdile din mine.

Pe când cârpeam la luntrea vieţii veche,
la vâsla strâmbă, fără de pereche,
un glas veni la mine dinspre mal
şi-am aruncat uneltele în val.
Iar plasele gemeau atât de pline
de roada veşniciei care vine.

De-atunci pământule, pământ străine
Cristos Mesia e mereu cu mine.
Mi-a pregătit locaș în veșnicie
şi haina de cerească bucurie.
Acolo nu sunt ploi, nici oseminte
cu trecerea și umbra de morminte.

Aici pământule, sunt un străin
îndrăgostit de-al Golgotei Crin
cu Mâinile de cuie sărutate
și coastele și fruntea sângerate.
Dar ranele-I au devenit făclie
ce luminează drumul spre vecie.