Cum stau eu astăzi în fața Ta,
Când Tu mi-ai dat și viața Ta?
M-ai tot iertat, m-ai ridicat,
Deși în cuie Te-am fixat.

Eram pierdut, un simplu nume,
Cel mai sărac om din mulțime,
Dar m-ai iubit atât de mult,
Că Cerul tot s-a făcut scut.

Te văd pe Cruce, sângerând,
Cu spini în frunte și plângând,
Nu de durerea Ta, Isus,
Ci de păcatul ce m-a dus.

Pământul s-a cutremurat,
Când Cerul s-a însângerat,
S-a rupt perdeaua-n două-atunci,
Să ieșim noi din mii de munci.

Și totuși, lumea e pustie,
Se vinde-un suflet pe-o mândrie,
Iar Tu mai strigi, rănit și blând:
„O, omule, la ce te-ai gândit?”

„Te chem pe nume, te primesc,
În răni de cuie te iubesc,
Te spăl de tină, te veghez,
Și-n palma Mea te desenez!”

Dar ușa-i gata de închis,
S-apasă pragul spre abis,
Și Cel ce-a stat ca Miel jertfit,
Va veni Rege, la sfârșit.

Nu mai sta-n umbră, nu mai sta,
Azi încă-i trează mila Sa,
Căci după har, când va veni,
Noi milă în El nu vom găsi.