Suferințele urmașilor
Alexandrina Tulics, album Destine

Trec cârduri de ciori peste case,
peste ale celor bogați, cu case frumoase
dar și peste cele mici, bătute de vânt,
cele care n-au avut curajul
să se despartă
de ce le este sfânt: pământul.
Se vaită păsările de ce văd;
de ce a fost, a pierit sau a plecat,
și se tânguie ca un geamăt-n iernat:
de tot ce am avut, de ce a pierit și plecat…
norii se-ngrămădesc, se răzbună,
acoperind păsările negre
ce-n geamăt strigă, rupându-se de cunună,
când se risipesc și se adună:
-Urmașii, urmașii, urmașii,
pe unde-și vor petrece viețile,
pe unde-i vor duce pașii?
Cine vor fi?
Cum se vor chema,
când se vor văita…?
săracii moștenitori:
fără case, doine, pe răzor cu flori…
vor plânge un cânt,
cu lanțuri legați de pământ:
-Noi
nu vom pleca
din viața rea,
chiar de va fi greu,
nu vom fi noi, lașii,
care-am strâmbat pașii,
pe care ne vom cânta,
viața cea mai grea,
arătați fiind ca: sinucigașii… sinucigașii!