Mă trec ca norul de zăpadă,
Sub razele din soare viu,
Ce se topește ca izvorul,
Sorbit cu sete de pustiu.
Mă trec ca toamna aurie,
Ce-ngroapă serile fierbinți,
Chiar de mă trec... nu plâng în palmă,
Căci plânsu-i graiul celor sfinți.
Ma trec ca zilele în grabă,
De timp sunt eu împodobit,
Cu neaua vieții de la capăt,
Mă trec dar nu regret nimic.
Mă trec ca ploaia-n primăvară,
Ce udă florile de mai,
Mă udă haru-n trecătoare,
Să las mireasma cea de Rai.
Se-aude mai încet și vântul,
Și ceața parcă s-a lăsat,
Și pasul mai încet se-avântă,
Cu mersul ce-i mai aplecat.
Condus mi-e sufletul aproape,
De clipa când eu voi vedea,
De slavă plin-albastra zare,
Pe nor când El va apărea.
Mă trec din zorii vieții mele,
Sunt mai aproape de apus,
În urmă stă o amintire,
În fața mea stă doar Isus.
Chiar dacă trecerea și-arată,
Pe trupul meu cărarea sa,
În mine crește tinerețea,
Ea să se treacă n-ar putea.
Căci numele-mi în cartea vieții,
Mi-e scris de bunul Dumnezeu,
Acolo unde-i veșnicia,
Voi fi când voi sfârși și eu.
Aici e doar o trecătoare,
Pe trupul meu e umbra sa,
Și ea odată se va trece,
Când eu la cer m-oi înălța.
Amin