În vremurile de odinioară
Erai un milostiv samaritean,
Un om care punea balsam pe rană
Și îl ducea pe cel căzut la han.

Întocmai cum făcea Mântuitorul,
Erai creștin, urmaș al lui Hristos;
De slujba ta se bucura poporul
Căci aduceai mereu rod prețios!

Dar vremea a trecut atât de iute
Și pe un drum, cumva, tu te-ai pierdut...
Căci nu mai ești cel care să ajute
Pe omul hăituit, în praf zăcând...

Știe Cel Sfânt că ai făcut mult bine,
Dar din desișuri ai primit doar spini,
Arcașii au lovit cu sete-n tine
Și îți făcură viața numai chin...

C-așa se-ntâmplă cu samaritenii
Ce se coboară spre semenii lor,
Loviți vor fi mereu de pământenii
Conduși de duhurile din Șeol!

De ce să te oprești din slujba sfântă,
De ce să nu mai fi samaritean?
Te umple de puteri și te avântă
Să duci din nou pe cei căzuți la han!

La slujba ta, drag frate, te întoarce,
Să fi un Iosif, dulce mângâiere,
Să îl ridici pe cel care-n drum zace
Rănit și-abandonat, fără putere! ...

Căci pentru toate tu primi-vei plată
Din mâna Celui ce pe drum spre Ierihon,
În a Sa dragoste atât de minunată
Ți-a scris numele-n Cartea din splendori!