O barcă e pierdută-n largul mării,
Așa se vede ea din depărtare,
E-nchisă bolta și sunt negri norii
Și vin talazuri cu furie mare.
Se-apropie urlând de mica barcă
Din toate părțile să o încercuiască
Și-apoi, prin lovituri să o întoarcă
Ca scufundând-o, pentru veci s-o nimicească...
E gata, nu mai are vreo scăpare,
Bărcuța pare-a fi o nouă pradă
Pentru furioasa, nemiloasa mare
Ce în adâncuri doar epave poartă...
Ce zbucium să o văd asemeni... ce durere
eu simt cum îmi apasă inima. .
Furtuna se-ntețește cu putere
Și plâng... de ce? ... căci e chiar barca mea...
Catargul mi-e zdrobit, pânzele-s rupte,
Vâslele ei de mult sunt în adânc
Iar cârma sfărâmată nu mai vrea s-asculte,
Puțin, puțin mai e și mă scufund!
Oh, am pierdut controlul bărcii mele...
Am tot luptat, dar totul e distrus...
Ah, m-au ajuns talazurile grele,
De-aceea strig: -mă scapă, scump Isus!
Ești ultima speranță pentru mine!
Te chem, o, Domnul meu, nu mă lăsa! ... .
Coboară-Te din înălțimile divine
Și intră ca odinioară-n barca mea! ...
Iar de îndată ce mustra-vei marea
Un singur lucru de la Tin' mi-aș mai dori:
Să-nvingem într-o clipă depărtarea
Și amândoi să debarcăm în veșnicii!