Aminte adu-Ţi, Preaînalte Părinte,
De robul Tău David, prin câte-a trecut;
Dar şi de-nţeleptele lui jurăminte
Pe care din inimă Ți le-a făcut.

„Eu nu vreau să gust nici odihna, nici somnul,”
(Spunea împăratul cu glasul lui frânt)
„Până ce nu voi găsi pentru Domnul
Un loc de odihnă aici pe pământ!”

Atunci se vorbea despre el la Efrata,
Și iată-l în țarina de la Iaar.
— Ce vrea împăratul aici cu lopata?
— Aici se gândeşte să-nalţe altar...

Veniţi dar cu toţii, veniţi de departe,
Să ne închinăm, ca demult la Sinai,
Veniţi la locaşul în care se-mparte
Lumină şi viaţă şi slavă din Rai.

Umili Te rugăm, Preaînalte, coboară
Şi cortul Ţi-L pune alături de noi,
Şi slava din chivotul Tău o presară
Ca roua pe urmele paşilor Tăi.

Iar preoţii Tăi în odăjdii frumoase
De neprihănire să vină cântând,
Şi toţi credincioşii cu feţe voioase
Să strige „Mărire!” cu zel şi avânt.

Da, Domnul chiar El Şi-a ales locuinţa,
Spunând: „Iată locul ce Mi l-am dorit,
Aici voi turna mântuirea, credința,
Şi peste cel slab, peste cel obidit.

Iar preoţii Mei în odăjdii frumoase
De neprihănire veni-vor cântând,
Şi toţi credincioşii cu feţe voioase
Striga-vor „Mărire!” cu zel şi avânt.

Şi voi înălța a lui David tărie,
Voi unge pe Fiul lui ca Împărat,
O candelă sus va avea pe vecie,
Şi cu strălucire va fi-ncununat.”

O, Doamne, cu pasul grăbit de departe,
Venim azi la Tine să ne închinăm,
Căci darul iubirii l-am pus deoparte
Ca Ție, doar Ţie, acum să Ți-l dăm...

În suflet ne arde, Părinte divine,
Un dor după slava Cetăţii de sus,
Un dor după clipa-ntâlnirii cu Tine,
Un dor după Ziua Ta fără apus...

Mireasa Te-aşteaptă, de veacuri e gata,
În inul subțire, curat şi preasfânt.
Sămânţa lui David! Strigăm „Maranata!”
O vino, Isuse! O, vinʼ mai curând!