Destul, destul m-au asuprit
Din frageda mea tinereţe,
Şi m-au călcat şi m-au robit,
Şi-n cloaca lor m-au tăvălit
Cu mâinile lor hrăpăreţe.
Destul, destul şi-au bătut joc,
Dar nu m-au biruit tiranii...
Mi-au zis şi prost, şi dobitoc,
Dar n-au putut lovi deloc
Numele meu cu bolovanii.
Şi nu m-au biruit atunci
Când au arat cu plugul urii
Spinarea mea cu brazde lungi,
Când mi-au săpat pe faţă dungi,
Plugarii blestematei furii.
Căci Dumnezeul meu e sfânt,
Şi face-n veci numai dreptate:
El legăturile le-a frânt,
Şi m-a-mbrăcat într-un veşmânt
De pace şi de libertate.
Pe răi, să-i ţină-ntr-un hăţiş
De spini amari şi pălămidă;
Ca iarba pe acoperiş
Să n-aibă nici un seceriş,
Doar boabele de aguridă.
Şi trecătorii când îi văd
Să dea din cap şi să le spună:
„Aţi vrut al sfinţilor prăpăd,
Le-aţi dat otrava de corvăd,
Acum vedeţi cât e de bună?”
Prin greutăţi de orice fel
Noi mergem însă înainte.
Avem în deget un inel,
Vom sta pecetluiţi cu el,
Pe treptele Cetăţii sfinte.