De unde venim noi, sunt lacrimi
Ce parcă nu se mai usucă,
Și toate râurile ţării
Abia de pot să le mai ducă.

De unde venim noi, sunt cetini
Ce plâng duios în ceas de seară,
Când vântul şovăind adie
Și cântă doina a chitară.

De unde venim noi, se lasă
O ceață grea în zarea largă,
Și parcă nici o briză nouă
De har nu poate s-o mai șteargă.

Când ciocârliile se-avântă
Până mai sus de-naltul zării,
În loc să cânte, le apucă
Un plâns ca hohotele mării.

În ceasul sfânt de închinare
Mai vezi câte-un bătrân că vine
Să stea tăcut în adunare
Și-nlăcrimat să se închine.

Acolo-i singura nădejde
Ce-n inimi ni se mai strecoară:
Că poate Dumnezeu se-ndură
Cândva și de a noastră țară...