Din fundul adâncului, Doamne, Te cheamă
oftatul din sufletul meu cu durere;
Să ia azi aminte urechile Tale
la geamătul meu înecat în tăcere...

Da, sufletul meu Îl aşteaptă pe Domnul
ca bulgării gliei sărutul din rouă,
ca pânza legată ce-așteaptă-n catarge
un vânt s-o împingă spre lumea cea nouă.

Căci, cine-ar putea să mai stea în picioare
când Tu, Preaslăvite, cu sabia-n mână
Ţi-ai pune 'nainte păcatele mele,
eu — firul de abur, un ghem de țărână?

Dar toată nădejdea mi-am pus-o în Domnul,
în marele har, și-n iertarea promisă.
Cu Făgăduinţa Lui plină de soare
am ochii spre Cer la fereastra deschisă.

Da, sufletul meu Îl așteaptă pe Domnul,
mai mult decât straja de noapte târzie...
Așteaptă să vadă venind dimineaţa
și zorii s-aprindă cereasca făclie.

... Așteaptă-L pe Domnul și tu, Israele,
căci El te îmbracă în strai de rubine...
La El e belșug de răscumpărare,
și, pune-ți nădejdea în harul ce vine!