Cum dai, Isuse, harul? — eu nu știu...
De unde-aduci atâtea mângăieri,
și râuri sfinte-n sufletul pustiu,
izvoare nesecate-n clocot viu,
ca apa proaspetelor primăveri?

Cum torni, Isuse, mirul Tău de har
pe rănile deschise ce zvâcnesc?
Cum pui în lacrimi gustul de nectar,
cum pui narcise-ntr-un ciulin amar,
și-ntr-un gunoi bujorul Tău ceresc?

Ce har, Isuse, torni îmbelșugat
atunci când pier speranţele din noi?
Și-aduci un răsărit la înserat,
sărutul Tău pe-obrazu-nlăcrimat,
atunci când vin furtunile șuvoi?

Cum dai puteri, Isuse, celui prins
în miriştea ispitelor cu spini,
și-i dai curaj să calce neînvins
peste cărbunii jarului aprins,
de parc-ar fi-n grădinile de crini?

Cum faci minunea zorilor de zi,
după o noapte neagră de coșmar?
Și în tristeţea căilor pustii,
îmi întinzi mesele de bucurii
și îmi ungi capul cu balsam de har...

Cum știi să vii la noi cu pacea Ta
când sub povară gemem și strigăm?
Și când durerea nimeni nu ne-o ia
ne dai un har ca să răzbim prin ea...
Cum știi să vii la noi când Te chemăm? ...

Te rog, nimic nu-mi da din tot ce vreau,
dacă ce vreau mă rupe de Hristos!
Mai bine sub poveri, strivit să stau,
decât să gust plăcerile ce-mi iau
splendoarea harului Tău maiestos!