E greu să fii mereu lovit de soartă,
Când porți un munte-n spate, singur, frânt,
Dar răul crește-n noi, la orice poartă,
Și binele se scurge în pământ.

Privim ciudat la cel ce stă în tină,
N-avem ochi să vedem ce s-a pierdut,
Iar liniștea ce-ar trebui să vină,
S-a stins în zgomotul de necrezut.

Ce știe omul prins în nebunie?
Că ziua trece și un alt an piere...
Nici cel sfințit nu simte ce-o să vie,
Căci vinde slava pe-o scurtă plăcere.

Ținem o Biblie cu praf pe copertă,
Dar strigăm tare, cu voci de eroi,
Inima-i goală, iar mintea e moartă,
Suntem doar umbre, suntem doar noroi.

Urlăm cu toții: „Vine Antihristul!”,
Dar stăm cu ochii-n ecrane reci, legați,
Urcăm spre moarte precum alpinistul,
Zâmbind la poze, de vii îngropați.

Se strigă-n taină: „Vine, iată, Domnul!”,
Dar noi ne-am pus pe suflete zăvor,
Ne-a biruit pe toți, pe mii, doar somnul,
În timp ce ceru-i greu de atâta dor.

De nu vei fi curat ca apa-n munte,
Purtând în palme rugăciuni de foc,
Cum vei vedea tu slava pe-a Lui frunte,
Când n-ai lăsat în viața ta un loc?

Pocăiește-te acum, cât har mai este,
Chiar dacă greul te apasă-n piept,
Căci mântuirea nu e o poveste,
E glasul Celui Sfânt și Înțelept!