Când trandafirii înfloresc,
o mare taină-n ei se-arată.
Când trandafirii înfloresc,
toți cei ce-aşteaptă și iubesc
aud un susur îngeresc
din primăvara neuitată.

Era o zi cu cer senin
cu-aceleași flori pe ramuri ninse.
Era o zi cu cer senin
când de pe-acest pământ străin
Se înălța atât de lin
Isus cu brațele întinse.

Erau și-atuncea flori de nea
şi flori de sânge și de soare...
Erau și-atuncea flori de nea,
când Cel căzut sub crucea grea
atât de liniștit urca
spre galaxii nepieritoare.

Se înălja spre nepătruns,
spre scânteierile gigante.
Se înălţa spre nepătruns.
Iar când pe boltă a ajuns,
un abur palid L-a ascuns
ca un reflex de diamante.

Şi-atunci o șoaptă se-auzi,
un glas de îngeri în grădină.
Şi-atunci o șoaptă se-auzi:
“Acest Isus va reveni
la fel cum în aceastăzi
s-a înălţat către Lumină.”

De-aceea an de an privesc
și gând cu gând mereu se-ntreabă.
De-aceea an dean privesc
şi-aş vrea să strig, dar nu-ndrăznesc,
când trandafirii înfloresc:
“O, vino, Doamne... mai degrabă... ”