Cum dorește cerbul apa curată,
Așa de mult sufletul meu Te caută.
Sufletul meu după Tine-nsetează,
Vino, te rog, și mă binecuvântează.

Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte
Când aud zicând că Dumnezeu nu poate.
Îmi aduc aminte de vremurile din trecut,
Când Dumnezeu lucra cu izbăviri mai mult.

Când la rugăciuni prin case se-adunau o mulțime,
Era dragoste sfântă și părtășii ca-n vechime.
Erau strigăte de bucurie și har îndeajuns
Prin Cuvântul Vieții și Duhul Sfânt de sus.

Pentru ce te mâhnești, suflete, ‘năuntrul meu?
Fii tare-n nădejde că iar voi lăuda pe Dumnezeu.
El e mântuirea mea veșnică și mare,
Din orice necazuri avea-voi salvare.

Da, îmi este mâhnit de tot sufletul în mine
Că n-am vegheat să rămân în părtășii sfinte cu Tine,
De aceea Te chem de aici din Valea umbrei morții
Spre Cerul slavei Tale să-mi îndrepți și mie sorții.

Pe marea vieții un val cheamă alt val.
Și câte vor mai fi până voi ajunge la mal?
Toate talazurile îmi trec peste cap
Din val și necaz singur nu pot ca să scap.

Ziua îmi dă Domnul și azi îndurare
Iar seara-I înalț smerit binecuvântare.
Înalț spre ceruri a mele rugăciuni,
La vremea Lui va răspunde prin minuni.

De aceea zic că Dumnezeu e Stânca mea,
El care și-a descoperit față de mine-ndurarea,
El care mi-a dat din tinerețe binecuvântarea,
El care din groapă m-a scos și mi-a fost salvarea.

Chiar dacă mai trebuie să umblu cu-ntristare,
Totuși la Domnul meu este belșug de-ndurare.
Chiar dacă trebuie să mai plâng uneori,
Soarele va ieși curând din nori.
Amin.
(Luni, 17 august 2020)