... Și dacă mi-aș întoarce fața,
Să nu mai văd iubirea Ta
Și dacă m-ar cuprinde gheața,
Să nu mai simt vreun foc în ea,
Ea tot n-ar înceta să fie
Și nici să ardă necurmat,
Mereu mai caldă și mai vie,
Mereu mai sfânt și-adevărat...

Și dacă mi-aș feri urechea,
Chemarea ei să n-o-nțeleg,
Ea tot nu și-ar găsi perechea,
În Simfonia vieții-ntregi...
Și dacă la un mal de lume
De-a ei fantasmă aș fugi,
Adulmecat aș fi pe urme -
Sublimul ei m-ar bântui...

Și dacă ghemuit în sine
De ea pe veci aș vrea să uit,
I-ar cade ploaia peste mine,
În văl de șoaptă sau tumult...
Căci sufletul mi Te dorește -
Și nu contează ce îi spun -
El tot la Ființa Ta tânjește,
Părinte dulce și preabun... !


De ce fugiți de-al vostru Tată,
Copii fugari și rătăciți... ?
De ce în lupta necurmată
Voi sufletul vi-l chinuiți... ?
Mai mult decât un cerb izvorul
Dorește el să-al aibă drag...
Și până nu-și alină dorul,
În voi se zbate mai pribeag...

De ce fugiți de-a Lui iubire
Prelinsă-n taină pe altar,
De-așa o Mare Mântuire
Și de Mărețul Jertfei Har... ?
De ce vi-i inima pribeagă
Și tânguită pe-al ei drum... ?
Primiți o Dragoste Întreagă -
Da, Mântuirea e ACUM... !

Amin.