Am fost orb și-așa, de-o viață, n-am știut ce e lumina...
N-am știut că ceilalți oameni, în viața ce-o trăiesc,
Văd lumina feței Tale, și-nțeleg, și Te primesc...

Unii au crezut că vina-mi apăsa de generații...
Alții au trecut în grabă, fără de vreun interes...
Alții s-au mirat de mine, cum stau jos și cum cerșesc...

Într-o zi, aud o voce, un glas lin, șoptind ușor:
„Eu sunt lumina lumii” și sunt gata să lucrez...
Cât timp mai este ziuă, iată, vin s-o dăruiesc.

Îl aud chiar lângă mine și, aplecându-Se în pulberi,
Ochii mi i-a uns cu tină, m-a trimis apoi să-i spăl.
Cum... se poate vindecare printr-o mână de nămol?

Alergând la scăldătoare, am plecat de lângă El...
Cine-o fi Acesta, oare? Când am să-L mai întâlnesc?
Dintr-o dată văd lumină, văd așa cum n-am văzut...
Unde este Omu’-acesta? Prin mulțime L-am pierdut...

De-aș fi știut mai multe, ca să-L fi recunoscut...
Oamenii mă întreabă într-una: cum vederea am căpătat?
Fariseii mă condamnă, mă acuză de păcat...

Și m-au întrebat de Tine, și Te-au acuzat din greu:
Că-i sabat, că nu se poate... și-au chemat și pe părinții,
Și-au vorbit urât de Tine... Eu le-am spus, dar ce folos?
Ei Te-au pus în rândul lumii, ca pe-oricare păcătos...

O, de-aș fi știut de Tine-n ziua când M-ai întâlnit!
Dar Te-am căutat la templu — așa, iarăși Te-am găsit.
Și-am putut să stăm de vorbă, ca să fii mărturisit:

Că Tu ești Acel ce Este, chiar de unii n-au crezut.
N-au crezut că eu sunt orbul ce cerșea în poarta lor,
N-au crezut că ești din Tatăl, Tatăl luminilor.

De Te-au acuzat pe Tine, și pe mine-or acuza...
Tu ai venit s-aduci lumina, și orice orb Te va vedea...