Ascult Doamne cum tăcerea, mie astăzi îmi vorbește,
Chear de este-așa tacută, o aud cum îmi șoptește,
O aud cum ea îmi spune, că-n tăcere singur nu-s,
Ea îmi spune... lângă mine, este și a fost Isus.

O ascult mereu, căci viața, în tăcere m-a ținut,
Chear de-a fost ea mult prea lungă, am strigat când am putut,
Ea întruna îmi răspunse, tu cu mine să vorbești,
Chear de-s o tăcere-adâncă, chear de-n mine tu trăiești.

Câte-odată, mie-mi place, eu în ea să mă scufund,
După o tăcere-adâncă, uneori vreau să m-ascund,
Ea atunci mi-e vindecare, e tăcerea ce-mi doresc,
E tăcerea ce mă face, la Isus să mă gândesc.

Dar Stăpâne... câte-odată, mă întreb... de ce chear eu,
Sunt acel ce în tăcere, eu îmi plâng amarul meu,
De ce strig, dar n-aud Doamne, să-mi răspundă nici tăcerea,
Cea care mereu în viață, mi-aducea ea mângâierea.

Vreau în ea să-ți aud glasul, cum mereu l-am auzit,
Vreau tăcere ca tu mie, să-mi aduci timpul dorit,
Chear de ești așa tăcută, aud foșnetul iubirii,
Ce se lasă el în tine, semnul viu al nemuririi.

Chear de este ea adâncă, eu tăcerea mi-o doresc,
Ea mi-aduce clipa-n care, eu cu Tine azi vorbesc,
Ea îmi spune-atât de multe, chear de este o tăcere,
Este-atât de minunată, ca un gust dulce de miere.

Vreau să o mai am o vreme, caci mai am eu Lui să-i spun,
Greul care mă apasă, când pășesc pe-al vieții drum,
Doar în ea pe Domnul slavei, în tăcere îl găsesc,
Când tăcerea ea se lasă, atunci Lui pot să-i vorbesc.

Doar în ea El îmi aude, glasul meu când este stins,
Doar în ea îmi vede focul, ce de dor este aprins,
Tot în ea atunci coboară, când eu spun că singur sunt,
Chear de sunt cu o tăcere, și El vine-n al meu gând.

El rămâne lângă mine, în tăcerea ce-o trăiesc,
Eu îl țin mereu de mână, și îi spun că îl iubesc,
Dar iubesc și-acea tăcere, ce-mi aduce ea mereu,
Acel susur și fiorul ce-l doresc... pe Dumnezeu.