Un fiu de împărat odată
iubea o fată din popor.
Și-ades către frumoasa fată
pornea cu zorile deodată,
strigând cu dor...

„Iubito, ca o stea din urmă
e chipul tău... o spumă-n vad...
Iar părul tău e ca o turmă
pe Galaad.

O, vino! Dorul tău mă doare
și gelozia mea-i un jar.
Iubito, dragostea nu are
nici un hotar!”

Și braț la braț, cu rouă-n plete,
treceau pe albe cărărui.
Iar tâmpla ei era pecete
pe brațul lui.

Dar într-o zi... se duse vestea
că ea-ndrăgise-un prinț hoinar.
Si voievodu-aflând acestea
a plâns cu-amar...

***

Trecură ani. Cu-a lui săgeată
lovise-al geloziei crai.

***

Iar fiul de-mpărat odată
trecând cu-alai,
văzu o roabă-nlănțuită
ducând o turmă pe-nserat.
Era frumoasa lui iubită
de neuitat.

Și-a întrebat un rob de știe
a cui e tânăra. „A cui?
E-a prințului cel rău soție
și roaba lui.

Gonind cu turma fără preget,
veghind prin urlete de lup
ea poartă și inel pe deget
și lanț pe trup”.

Vai, șoimul geloziei zboară.
Și-un val de milă l-a cuprins:
Căci dragostea e-o primăvară
de neînvins!

Și fiul s-a întors degrabă
din țara prințului cel rău,
cu lacrimi grele drept podoabă
la tatăl său.

— Aș vrea să știi o taină, tată...
Și tatăl i-a răspuns: — Te-ascult.
— Am îndrăgit în văi o fată
nespus de mult...

Și fiul depănă povestea
cu-al plânsului grăbit șuvoi.
Iar tatăl, ce știuse vestea,
i-a spus apoi:

— De focul tău, de-a ta mâhnire,
îmi arde inima la fel.
Dar între voi și fericire
e un inel...

E-o căsnicie. E o lege.
Un lanț. Și nu-ncerca-n zadar;
nu poate nimeni să-l dezlege.
Ci moartea doar!

*

Era o noapte fără stele.
Voievodul alerga plângând.
Iar draga lui, în lanțuri grele,
cu moartea-n gând

căzuse-n văile deșarte.
Și turmele treceau în jos.
Deodată... auzi departe
un glas duios...

„Iubito, ca o stea din urmă
e chipul tău, o spumă-n vad.
Iar părul tău e ca o turmă
pe Galaad... ”

Sări copila să se-nalțe,
uitând de lanțuri și de chin.
Și-ndată el o prinse-n brațe
ca pe un crin.

— O, cât aș vrea, cu roua-n plete,
să ne plimbăm și-acum mereu.
Să fie tâmpla ta pecete
pe brațul meu...

Însă inelul ce te leagă
și pune între noi hotar
nu-l poate frânge-o lume-întreagă.
Ci moartea doar...

Dar sus... e-o culme-n zări afunde...
pe-altar voi înjunghia un miel...
și-n moartea lui te vei ascunde...
murind în el...

— Văd culmea... spuse ea în șoaptă...
Însă altarul unde-o fi?
— Vezi tu o cruce? ... Ea m-așteaptă.
Dar n-o privi! ...

— Văd crucea, văd! Și-aud suspine...
Dar cu ce fier vei înjunghia?
— Nu vezi tu suliți? ... Dar mai bine
nu te uita! ...

Văd suliți. Le zăresc oțelul.
Dar mielul unde-i, dragul meu? ...
— Vai, nu-l mai căuta... căci mielul
sunt eu...

Și-n dată, fieru-n piept lovește.
Și ochii celui drag se-nchid...
Pe vechii munți se prăbușește
al Legii zid.

În giulgiuri albe, ca-ntr-o arcă,
e dus voievodul la mormânt.
Și-un glas de vis se-aude parcă
adus de vânt...

Ea îl aude... și tresare...
Și lanțurile-n mâini tresar.
— O, vino, dragostea nu are
nici un hotar!

Ia moartea mea acum, iubito,
Ea frânge lanțul cel mai rău.
Ia moartea mea. Căci am primit-o
în locul tău!

Și ea se-apropie... coboară...
Obrazul rece i-a atins.
Și-ndată vii se înălțară
și s-au cuprins.

— Ascunsă ești acum de Lege
cât timp în moartea mea te ții!
Și-acum... ești liberă! Alege.
Te duci? ... Sau vii? ...

— Tu soare drag, tu, crin cu rouă,
o clipă n-aș putea uita
că toata viața asta nouă
e viața ta!

— Iubita mea, ce zi senină!
Vrei tu sclipirea ei s-aduni?
Să țesem vălul de lumină
și crini s-alegem din grădină
pentru cununi?

Și multe au pornit a-și spune.
Și-n cer îi însoțea un nor...
Iar un rapsod cânta din strune
în urma lor.

Iar crinii întrebau rapsodul:
— A cui sunt tinerii? — A cui?
Acesta e Isus Voievodul!
Și-alături e mireasa Lui!