Tată scump...
De ce mi-ai închis cerul? ...
Sufletul mi-e ca pământul sterp.
Nu înțeleg misterul...
Cum pot deasupra-mi, grămădiți,
Să stea norii de ploaie
Iar eu, de-atâta timp s-aștept
Și nici o picătură
Să cadă nu se-ndură? ...
Ploaia-i oprită-n aer...
Atâția nori, plini și bogați
De cea mai bună apă
Stau sus pe boltă, adunați
Iar eu, fântână seacă
Aproape c-am ajuns...
Nici nu mai am lacrimi de plâns...
Tristețea cum să-mi treacă? ...
Când văd în jurul meu fântâni
Ce-s pline ochi, cu apă,
Iar eu tot sec... sec... de ani buni...
Crăpat mi-e brâul, apă nu-i,
Din mine cin' se-adapă? ...
Am vrut să fiu fântâna Ta,
Cu apă cristalină,
Ce de belșug, dă peste ea...
Dar nici măcar nu-i plină...
Dar nici măcar... nu are-n ea...
Apă pe jumătate...
Nici chiar pe-un sfert...
Nici chiar... nimic...
N-am nici o picătură...
Nimic nu se mai vede-n ea...
Speranțele-mi sunt moarte...
Privit sunt ca o zgură. .
Pe când, în jurul meu fântâni,
De-atâta apă-s pline...
În ele plouă ne-ncetat
Și-n ele apa crește...
De ce mi-e ploaia doar dușman?
Văd că mă ocolește...
Parcă anume... numai eu,
Fântână părăsită,
Sunt ocolită de izvor...
De ploaia din bogații nori...
Tată... , cât va mai fi așa? ...
Cât va mai fi fântâna mea
Crăpată, seacă, fără rost
Privită? ... cât așa va fi? ...
Când și spre mine vei privi? ...
Prin apa dată din etern,
Am vrut să fiu pentru setos,
O oază cu izvor de cer,
O oază minunată...
De ce fântâni în jurul meu
Sunt pline, dar, nu Te slujesc,
N-ascultă de Cuvântul Tău
Și nimănui nu-mpărtășesc
Din apa cea bogată?
Mă mai asculți, drag Tată? ...
Mă mai iubești? ... Tu mi-ai promis
Că cerul îmi va fi deschis...
Dar, când, o, Tată, când va fi? ...
Zăgazurile cât vor sta
Închise, până va cădea
Și peste mine ploaia Ta? ...
Și când izvorul cel oprit
Va fi într-un final deschis? ...
Izvoarele cele de sus,
Izvoarele cele de jos,
Vor fi, precum Tu mi-ai promis
De-al Tău belșug umplute? ...
Din cer, privește Tată-n jos
Prin Fiul Tău, iubit, Hristos;
Căci țelul meu parcă e stins,
Speranțele-mi parcă-s pierdute...