Următoarea zi, pe la prânz, așa cum făceam în majoritatea zilelor, am mers să mă rog cu fiecare dintre copiii orfani care voiau să mă însoțească. Le-am dat celor mici diferite sugestii pentru motive de rugăciune și le-am spus și despre bebeluș. Le-am explicat problema noastră, aceea de a ține copilul tot timpul destul de cald, menționând și despre sticla pentru apă fierbinte. Bebelușul putea muri imediat dacă făcea friguri. Le-am spus și despre sora lui de doi ani, care plângea pentru că mama ei a murit.

     O fetiță de 10 ani, Ruth, s-a rugat cu obișnuita sinceritate concisă a copiilor noștri africani. „Doamne, Te rog trimite-ne o sticlă pentru apă fierbinte. Astăzi, nu mâine, că n-ar fi de nici un folos pentru că mâine copilașul va fi mort, ci trimite-o, Te rugăm, în după-amiaza aceasta.” În timp ce mă sufocam în mine din pricina îndrăznelii rugăciunii, ea a adăugat în încheiere: „Și dacă tot Te ocupi de asta, n-ai vrea să trimiți și o păpușică pentru fetiță, astfel încât să știe că Tu te îngrijești la ea?”.

     Așa cum se întâmplă deseori la rugăciunile copiilor, eram pusă într-o situație dificilă. Puteam să spun din toată inima: „Amin”? Pur și simplu nu credeam că Dumnezeu ar putea face asta. O, da, știam că El poate face orice. Așa spune Biblia. Dar sunt limite, nu-i așa? Singurul mod prin care Dumnezeu putea răspunde acestei rugăciuni aparte era primirea unui pachet de acasă. Eram în Africa de mai mult de 4 ani și niciodată nu primisem nici măcar un pachet de acasă; și chiar dacă cineva mi-ar fi trimis un pachet, cine ar fi pus în el o sticlă pentru apă fierbinte? Eram doar la Ecuator!

     La jumătatea după-amiezii, în timp ce predam la școala de asistente, am primit un mesaj că era o mașină la ușa din față a casei mele. Când am ajuns acasă, mașina plecase, dar acolo, pe verandă, era un pachet mare, de mai multe kilograme. Am simțit cum mi se adună lacrimi în ochi. N-am putut să deschid singură pachetul, așa că am trimis după copiii orfani. Împreună am scos șnurul, desfăcând cu grijă fiecare nod. Am împăturit hârtia, având grijă să nu o rupem degeaba. Curiozitatea și emoția creșteau. Aproape 40 de copii priveau cu cea mai mare atenție cutia cea mare de carton.

     Întâi am scos pulovere împletite, frumos colorate. Ochii le străluceau când le-am împărțit. Apoi am găsit bandaje tricotate pentru pacienții leprozeriei și copiii păreau puțin plictisiți. A urmat o cutie de stafide, aveam să umplem un cuptor cu minunate chifle pentru Duminică. Când am controlat din nou cu mâna în cutie, am simțit... ar fi putut fi? Am apucat și am scos din cutie, „da, o sticlă de cauciuc pentru apă fierbinte, nou-nouță!” am strigat. Nu-I cerusem lui Dumnezeu s-o trimită; de fapt nici nu am crezut că El va trimite așa ceva. Ruth era în primul rând de copii. S-a repezit în față, strigând:

— Dacă Dumnezeu a trimis sticla, sigur este și păpușa!

     Scotocind prin cutie, ea scoase o păpușă mică, îmbrăcată minunat. Ochii îi străluciră! Nu se îndoise deloc. Uitându-se la mine, întrebă:

—„ Aș putea merge cu tine, mami, să dau păpușica acelei fetițe ca să știe că Isus cu adevărat o iubește?”