După ridicarea familiei Traciuc pentru deportare în Siberia, Sidor, bărbatul Victoriei și Ilie, bărbatul Anei, au încercat să intervină pe lângă autorități, motivând că soțiile lor erau căsătorite. După mult timp, le-a venit răspunsul că soțiile lor sunt pedepsite pe drept și nu se vor întoarce niciodată. Din Siberia a venit o scrisoare în care Ilie a putut citi scrisul soției sale: „Aici, vara te mănâncă muștele, iar iarna te doboară frigul. Munca e multă și grea. Sălbăticiuni peste tot. Bețivi și criminali, la fiecare pas. Însoară-te și vezi-ți de viață că noi de aici nu mai ieșim”.

     Scrisoarea de răspuns printre altele spunea: „Să știi că vin la tine. De te-or mânca muștele pe tine m-or mânca și pe mine”.

     Astfel Ilie Panțâru și Sidor s-au pornit spre Siberia. Au ajuns aproximativ odată cu scrisoarea. Sătenii, când au auzit de intenția lor de a pleca în Siberia, îi priveau ca pe niște smintiți. După multe zile, schimbând trenuri după trenuri, au ajuns la Taisenk. Era noapte. Un polițist le-a arătat unde e sala de așteptare într-o baracă lungă. Sau îndreptat înspre ea, îngândurați că nu știau încotro să o ia nici de cine să întrebe. În zona Taisenk erau foarte multe tabere de muncă. Fiecare avea sute sau chiar mii de oameni. Cum s-o găsești pe Ana și pe Victoria? Toate lucrurile însă sunt rânduite de sus. Când a intrat în baraca lungă ce ținea loc de sală de așteptare, se auzi un țipăt de femeie:

— Ilie.

— Ce ți se năzări? Întrebă morocănos un glas de bătrân.

     Când bătrânul se întoarse, rămase și el străpuns de uimire și nedumerire:

— Tu ești?

— Eu sunt.

— Eu am crezut că s-a stricat de cap din cauza surorii ei care a murit și i se năzăre că te vede pe tine.

— Cine a murit?

     Și astfel bucuria revederii a fost împletită cu povestea durerii despărțirii de Pachița, fata cea mică a familiei Traciuc.

     Odată ajunse în Siberia majoritatea femeilor din cauza climei aveau tulburări de scurgeri. Rusoaicele foloseau pentru aceasta niște ceaiuri autohtone. Pachița, fiind o fată foarte închisă și rușinoasă, nu a spus ce probleme are nici când a fost întrebată. Când deja nu se mai putea ține pe picioare și au dus-o la spital la Taisenk la un sfârșit de iarnă siberiană, era târziu. A murit. A stat moartă două săptămâni până când prin intervenția unei rusoaice ce avea un fiu aviator, spitalul a încuviințat intrarea în morgă a familiei Traciuc ce venise din tabără, însoțită de un polițist, după cum era regula pentru cei ce ieșeau din perimetrul autorizat.

     Apoi a urmat calvarul îngropării. Familia a luat-o și folosind câteva bidoane de benzină, încălzeau pământul înghețat până la doi metri adâncime, puțin câte puțin și băteau la târnăcop pentru a scoate câțiva bulgări. Când în cele din urmă au așezat trupul înghețat al tinerei pe fundul gropii, palmele bătrânului Traciuc erau numai rană. Pentru morții neidentificați se făcea groapă comună cu excavatorul.

     Așa s-au îndreptat cu toții spre taberele de muncă unde era consemnată familia Traciuc. Lui Ilie Panțâru și lui Sidor nu li s-a pus nici o problemă cu privire la cererea lor de a rămâne în Siberia. Ei erau liberi, iar familia avea statut de deportați. S-au înscris la exploatările forestiere de pe râul Ciuna. Acolo, plutele curgeau de cum se desprimăvăra până ce îngheța apa. Erau și fabrici de prelucrare a lemnului unde lucrau de obicei prizonieri.