De câte ori mă gândesc la acea perioadă din viața mea în care am lucrat la drumuri, dintre toți cei pe care i-am întâlnit atunci, îmi apare mereu în minte Iulian. Poate și datorită faptului că am fost foarte apropiați. Îmi aduc aminte că, într-o ocazie, când el nu era de față și ceilalți discutau despre el, scoțându-i în evidență defectele, eu i-am luat apărarea. Iar Răzvan, cel ce lucra pe cilindru, mi-a spus: „Tu îl aperi pentru că sunteți prieteni.” Și, într-adevăr, așa era, am reușit să mă apropii foarte mult de Iulian. Ba, mai mult de atât, am observat că și el avea un interes aparte de a se apropia de mine. De multe ori lucram împreună, iar în pauzele pe care le luam discutam mult.

Chiar acum, când scriu despre el, mi-l aduc aminte foarte bine. Era un tânăr de douăzeci și șapte de ani, înalt, robust, cu o putere de muncă neobișnuită. Pe atunci se muncea foarte mult manual, eram nevoiți să întindem cantități mari de asfalt fierbinte numai cu lopata; camioanele îl basculau, apoi noi, muncitorii, îl întindeam. Iulian, cu bustul gol, bine bronzat, muncea din greu la lopată. Era de admirat modul cum muncea, cu spatele său lat, cu umerii și brațele sale puternice; părea un adevărat atlet în mijlocul covoarelor de asfalt fierbinte, în mijlocul acelui vacarm de voci ale muncitorilor și al zgomotului produs de cilindrul ce venea din spatele nostru pentru a nivela asfaltul. Un lipovean pe nume Alexa, privindu-l pe Iulian cum muncea cu atâta forță și dăruire, începea să strige cu voce tare, având pe față un zâmbet de admirație: „Hercule, Hercule... ” Iulian însă se comporta ca și cum nu l-ar fi auzit, muncea în continuare cu forța sa titanică.

Pe lângă însușirile sale fizice, Iulian avea și anumite calități umane. Cu timpul, mi-am dat seama de acest lucru: era înzestrat cu un puternic simț al dreptății. Era revoltat de orice nedreptate pe care o vedea, riposta imediat; l-am văzut spunându-i în față șefului de echipă tot ce acesta făcea rău, ba, mai mult de atât, chiar și patronului. Și am observat că patronul, care era un om dur și fără scrupule, se simțea stânjenit în preajma lui Iulian. Era indignat de cei ce spuneau șefului de echipă tot ce discutam noi despre patron, șef de echipă care era omul patronului și îi raporta acestuia toate nemulțumirile muncitorilor. Iulian mereu își exprima nemulțumirea pentru faptul că eram exploatați și ni se încălcau anumite drepturi. Uneori îmi spunea: „Ar trebui să basculăm câteva camioane cu asfalt și să le lăsăm în stradă, iar noi să plecăm acasă, doar așa îi vom face pagubă acestui nenorocit pentru care lucrăm. Sau, mai bine, să punem mâna pe Nedelcu, așa îl chema pe patronul nostru, și să-l forțăm să întindă el asfalt cu lopata, ca să vadă cum este această muncă; poate că apoi nu va mai încălca drepturile muncitorilor.”

Cu timpul, ajunsese să se impună în acea echipă prin harisma sa de lider, mai toți ascultau de cuvântul lui mai mult decât de cel al șefului de echipă. Era, de asemenea, foarte priceput în anumite meserii, știa să facă lucrări de tâmplărie, l-am văzut într-o ocazie chiar ajutându-l pe Răzvan la reparațiile cilindrului. De altfel, chiar el îmi spusese odată: „Știu câte puțin din toate.” Provenea dintr-o familie de la țară, de oameni gospodari, însă el se desprinsese de acea lume a satului și, de la optsprezece ani, venise la oraș. Avea o fire prea independentă, era un om cu mari aspirații spre libertate pentru a rămâne să fie condus de tatăl său. Era căsătorit și locuia cu soacra și soția sa într-un cartier de la periferia orașului Tulcea. Am cunoscut-o și pe soția lui și pot să spun că se asemăna foarte mult cu el în ceea ce privește modul de a înțelege viața. Într-o ocazie am turnat asfalt în acel cartier unde locuia Iulian și am constatat că, în acele case nu prea arătoase, ce erau situate pe niște străduțe înguste, privind, mi se strecura în suflet ceva trist, ele dând mărturie despre viața amărâtă a acelor oameni. Locuiau acolo niște oameni pe fețele cărora se citea faptul că multe din visele și aspirațiile lor fuseseră sfărâmate de tot greul vieții; păreau foarte nefericiți.

Îmi plăceau discuțiile cu Iulian, pentru că el cunoștea unele învățături din Sfintele Scripturi. Avusese un prieten cu care frecventase comunitățile neoprotestante. Discutam uneori amândoi despre lucrurile sfinte. Avea pe brațul drept o cruce mare, tatuată, sub care scria: „Nimic fără Dumnezeu.” Îmi spunea că acel tatuaj îl făcuse prietenul său credincios. Odată mi-a spus: „Eu nu cred că pocăința ar fi ceva rău, însă eu vreau să mai trăiesc viața asta lumească și apoi, peste douăzeci de ani, am să mă așez la locul meu și mă voi converti. În opinia mea, este bine ca omul să creadă în Dumnezeu, nu putem trăi așa, la voia întâmplării. Tu ai pornit de tânăr pe drumul acesta al credinței, dar ai grijă, vei fi asaltat de o mulțime de ispite.”

Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la el erau acele momente când era calm și liniștit sufletește; atunci îl vedeam însuflețit de adevărate sentimente umane. Îmi dădeam seama că, în ciuda unor hibe ale sale, avea o inimă în care se vedeau licăriri de bunătate. Mă impresionau, în acele momente, ochii lui căprui și întreaga expresie a feței lui, ce reflecta autentice sentimente umane. Deși rar îl puteai surprinde în astfel de stări sufletești, pentru că nota dominantă a ființei lui era să se comporte cu bărbăție și forță în tot ce făcea. Chipul lui mi s-a întipărit adânc undeva în sala memoriei, mai ales că l-am cunoscut în perioada tinereții mele, când visam să înfăptuiesc multe lucruri și, mai presus de orice, eram în căutarea a ceea ce este bun în ființa umană. Eram foarte convins pe atunci că în orice om există un mare potențial de a face binele. Interesant este că, odată cu scurgerea timpului, această convingere a mea s-a cimentat și mai mult; ba, mai mult de atât, cred și acum că și cel mai diform caracter poate deveni frumos din punct de vedere spiritual.

Ultima dată când l-am întâlnit pe Iulian, era pe punctul de a pleca în Italia. Și el, ca și mulți alții, a apucat pe drumul emigrării. Iar România, prin pierderea acestui minunat potențial uman, se scufundă tot mai mult în sărăcie și haos. Mă mir și îmi pun întrebarea: cum este posibil ca o țară atât de minunată să cadă în mâinile unor politicieni fără scrupule, ce își caută doar interesul lor personal? Ce minunat ar fi dacă tot acest exod masiv al nostru, al românilor ce emigrăm, ar fi cumva oprit și s-ar găsi o modalitate ca să ne întoarcem înapoi în țară și să ne putem câștiga existența în țara noastră. Imaginea pe care astăzi România o oferă lumii este foarte sumbră din punct de vedere politic și economic. Și am impresia că politicienii noștri nici nu vor să facă ceva pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Îmi spunea un prieten că orașul Tulcea a devenit pustiu, pentru că foarte mulți au emigrat. Iar cu ocazia zilei naționale a României erau adunate doar două mii de persoane, când, în alți ani, cu aceeași ocazie, erau mult mai mulți. Și aceeași situație se întâlnește și în alte orașe ale României, unde au rămas puțini. Astăzi se aud unele voci care spun că suntem manipulați și dirijați din umbră spre dezastru de cei care conduc lumea și fac jocuri meschine în spatele cortinei. Dar eu îmi pun întrebarea: oare nu mai există nicio posibilitate de reabilitare a acestei situații?