Viața unui om are o mireasmă anume, ce se răsfrânge peste cei din jurul său. Și chiar după moarte, mireasma unei vieți încă mai dăinuie în amintirile celor ce au fost influențați să pășească pe cărările binelui. O viață de om poate avea o mare influență atunci când este pătrunsă de harul lui Hristos. De obicei, astfel de oameni sunt frumoși din punct de vedere spiritual, iar de la ei se revarsă lumină peste cei din jurul lor. Privindu-i, te întrebi: cum reușesc să rămână curați, demni și buni, într-o lume în care răutatea predomină?

Mi-a rămas adânc imprimat în memorie chipul unei bătrâne de optzeci de ani, cu care am fost vecin. Impresiona la ea tactul și mai ales înțelepciunea cu care își trăia credința. În adolescență, nu prea am băgat-o în seamă, pentru că nu mă interesau idealurile ei. O ajutam uneori, tăindu-i lemne sau făcându-i alte servicii. Însă, după ce am împlinit douăzeci de ani, interesat fiind de trăirea unei vieți spirituale, am început să fiu atras de acea minunată bătrână.

Cei mai mulți din cartier îi spuneau mamaia Bălan, deoarece știa să se facă iubită și respectată de toți cei din jurul ei. Chipul ei mă impresiona: avea părul alb, strâns într-un coc, iar pe față i se oglindeau bunătatea și blândețea creștină. Ochii ei, de o nuanță de verde spre albastru, transmiteau mereu speranță și bucurie creștină. Fața ei, marcată de riduri, era plăcută, mai ales atunci când zâmbea; te impresiona liniștea ei sufletească. Mergea puțin șchiopătând și se ajuta de un baston, iar, în ciuda bătrâneții, locuia singură în căsuța ei modestă și își făcea singură tot menajul.

De câte ori mă duceam să o vizitez, rămâneam uimit de curățenia ce domnea în casa ei. Dar cel mai mult mă impresiona atmosfera spirituală pe care bătrâna o răspândea pretutindeni pe unde trecea. În camera ei de locuit avea o Biblie mare, cu coperți negre, din care îi făcea plăcere, după ce își punea ochelarii, să îmi citească sau să mă pună pe mine să-i citesc. Se apropia întotdeauna de acea Carte cu venerație și respect deosebit, făcându-mă să înțeleg că pentru ea reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu, după care își ghidase întreaga viață de credință.

Îmi povestea uneori câte ceva din viața ei. Trăise până la treizeci și cinci de ani fără a fi interesată de lucrurile sfinte, apoi fusese un moment când harul lui Hristos îi atinsese inima și totul se schimbase în viața ei. Lumina lui Hristos se revărsase pe cărarea vieții ei, iar ea nu se împotrivise, ci, dimpotrivă, se lăsase condusă spre eternitate.

Erau pe atunci timpuri de tranziție, în România anilor 1990–1994, iar oamenii aveau fel și fel de preocupări. Îmi aduc aminte că, în acel cartier în care locuiam pe atunci, viața oamenilor fremăta, aspirând în mare parte după lucruri materiale sau spre căutarea plăcerilor păcătoase. Și apoi erau cu toții foarte atrași de ceea ce se întâmpla în viața politică din România. De aceea mă uimea bătrâna, pentru că, prin tactul ei deosebit, știa să mă îndrume spre a-L căuta pe Dumnezeu.

Am observat că oamenii din cartier îi purtau un respect deosebit, cu toate că cei mai mulți nu erau interesați de valorile creștine pe care bătrâna se străduia să le promoveze. Avea o plăcere deosebită atunci când vorbea oamenilor despre Iisus.

Stăteam uneori amândoi, cu Biblia deschisă la câte un pasaj, și discutam îndelung. Îmi plăceau ideile bătrânei, pentru că, deși îmi vorbea în cuvinte simple, avea acea înțelepciune care se pogoară de sus, iar de la ea se revărsa o căldură sufletească aparte. Cuvintele ei erau pline de puterea dragostei creștine. Chiar și acum, când încerc să o descriu, o revăd cu ochii minții: cu chipul ei blajin, cu Biblia mare cu coperți negre în poală, privindu-mă și zâmbindu-mi cu zâmbetul ei cald, aducător de speranță.

Am observat în viață că oamenii care Îl caută pe Dumnezeu reușesc uneori să reflecte, în mod frumos și înălțător, dragostea lui Hristos. Pe când alții rămân doar la stadiul luptei dintre firesc și duhovnicesc, străduindu-se uneori toată viața, fără rezultate prea mari. De aceea sunt de admirat oamenii care se lasă pătrunși de iubirea lui Hristos, iar de la ei se revarsă acea mireasmă de viață, de pace și bucurie creștină.

În acele timpuri am plecat în armată, iar după eliberare, fiind tot atras de lucrurile sfinte, o căutam pe bătrână pentru a petrece timp cu ea. Observam că se bucura nespus de mult de fiecare dată când o vizitam. După un timp, sănătatea ei s-a deteriorat destul de mult. A fost internată la spital, unde medicii i-au făcut o operație care nu a reușit, după care a fost luată de o nepoată pentru a fi îngrijită. Dar ceva nu mai mergea bine cu sănătatea ei și îmi aduc aminte că m-am întristat profund atunci când am aflat că a murit.

În ziua înmormântării ei era o zi frumoasă de primăvară. Bătrâna era întinsă în sicriu, așezat pe două mese, afară, în curtea ei mică. Părea că doarme și că, în sfârșit, se odihnește după toată alergarea ei prin viață. Au venit diferiți vecini să asiste la slujba de înmormântare, pe care biserica neoprotestantă din care ea făcea parte o oficia. S-au cântat cântări creștine, după care pastorul a citit câteva versete din Evanghelie, iar cortegiul funerar a pornit pe străzile orașului, în drum spre cimitir. Mergeam și eu abătut, cu acel cortegiu funerar, având convingerea că o viață minunată se stinsese și că pierdusem un sprijin deosebit.

La cimitir am asistat la întreaga slujbă religioasă. Apoi am văzut pentru ultima oară chipul bătrânei, ce părea că doarme și așteaptă ca Dumnezeu, la timpul hotărât de El, să o readucă la viață, pentru că ea trăise toată viața cu speranța învierii. Pe pieptul ei erau așezate flori frumoase, ce străluceau în bătaia razelor de soare, asemenea iubirii divine ce îi încălzise inima în timpul peregrinării ei pe acest pământ. Iar acei credincioși neoprotestanți cântau, evocând speranța învierii creștine.

Toate aceste lucruri mă impresionau și, în același timp, mă întristau. Apoi au pus capacul sicriului și au coborât-o în mormânt, iar groparii au început să arunce cu lopețile pământ peste capacul sicriului.

Dar minunat este faptul că Iisus a murit pe crucea Calvarului, a fost pus în mormânt și apoi a înviat, pentru ca noi, oamenii, din orice categorie socială am face parte, să avem parte de înviere. Bineînțeles, dacă ne unim viața, cât trăim pe acest pământ, cu Hristos. Această unire se realizează doar prin har și credință, nicidecum altfel.

În mijlocul crizei create de coronavirus, pe care o străbatem cu toții, să ne ridicăm capetele și să privim spre ceruri, pentru că Dumnezeu poate face lucruri minunate pentru noi. Și chiar dacă unii dintre cei dragi ai noștri mor, să nu uităm: prin Hristos există înviere. Deci avem speranță chiar și în fața morții.

Viața acelei bătrâne minunate m-a învățat acest lucru, în primul rând prin puterea exemplului.

„Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruință în Hristos și care răspândește prin noi, în orice loc, mireasma cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață... ”

(2 Corinteni 2:14–16)