Într-o frumoasă noapte de vară, la o oră destul de târzie, mă întorceam spre casă, admirând bolta înstelată și meditând la anumite idei pe care le descoperisem din cărți. Străzile pe care înaintam în noapte erau pustii, iar casele cufundate în întuneric îmi dădeau impresia că totul în jurul meu se afla într-un repaus odihnitor. La cei douăzeci de ani pe care îi aveam pe atunci, mă bucura faptul că puteam, mergând singur în noapte, să meditez la unele lucruri minunate descoperite în urma lecturilor mele. Totul în jur era cufundat în liniștea nopții de vară, încât nu îmi auzeam decât zgomotul pașilor pe caldarâm. Ce momente minunate am trăit în anii tinereții, și când spun asta mă refer în primul rând la timpul pe care îl dedicam cititului și la momentele de meditație ce urmau după acele ore petrecute aplecat asupra cărților.

Cum mergeam adâncit în propriile mele gânduri, nu mi-am dat seama de apropierea unui bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani, până când acesta a început să vorbească deodată tare, străpungând liniștea nopții. Am ridicat ochii și l-am privit pe acel om, care era îmbrăcat destul de curat, cu părul negru pieptănat pe spate, cu ochi căprui și o expresie a feței destul de simpatică. Însă era ceva straniu în discursul său interminabil, care părea alcătuit din mai multe discursuri, iar frazele pe care le rostea una după alta nu aveau nicio legătură între ele. Tot ce spunea era atât de incoerent, încât mă uimea, vorbea continuu cu o voce puternică. I-am privit ochii cu mai mare atenție și am văzut în ei o lucire stranie, ce trăda pierderea sănătății mintale. Preț de câteva minute l-am ascultat pe acel om, după care am încercat să-i vorbesc, dar nu era chip să mă asculte, pentru că vorbea continuu și incoerent.

Apoi, la fel de brusc cum apăruse, a plecat din fața mea și a pornit în noapte, continuându-și șirul de vorbe fără nicio legătură între ele. Acea întâlnire din noapte m-a umplut de tristețe, risipindu-mi starea de liniște interioară. Am intrat în casă și mi-am făcut un ceai, iar în timp ce îl beam, nu puteam uita acea apariție din noapte. Mă întrista faptul că un bărbat tânăr ajunsese în acel hal de nebunie. Îmi aduc aminte că, timp de mai multe zile, imaginea jalnică a acelui bărbat perorând în noapte cuvinte fără rost m-a urmărit în minte. În toată acea imagine, înțelegeam că era atât de multă durere și neputință omenească.

La ceva timp după acea întâmplare, într-o dimineață de vară, mă aflam în fața spitalului de psihiatrie, așteptând pe cineva. Clădirea veche a spitalului îmi părea sinistră, poate și datorită faptului că știam ce se petrece dincolo de acele ziduri. În curtea spitalului se aflau mai mulți pomi și câteva bănci, iar gardul care înconjura spitalul era din bare metalice ascuțite la vârf ca niște sulițe, vopsite în verde, și era foarte înalt. Deodată, liniștea acelei dimineți de vară fu întreruptă de strigătul deznădăjduit al unui tânăr care ieși pe ușa spitalului și începu să strige: „Vreau la mama, vreau la mama…”. Era un tânăr înalt, brunet, slab, îmbrăcat în pijamale, peste care purta un halat de culoare grena închis. Alergă foarte repede până la gardul cu bare metalice și se prinse deznădăjduit de ele. Apoi începu escaladarea gardului, însă ajuns în vârf nu putu să sară în stradă, pentru că vârfurile acelor bare i se înfipseră în pijamale și halat, rămânând suspendat pe gard, fără să poată ajunge în stradă și nici să se întoarcă înapoi. Repeta doar cu un glas tânguitor: „Vreau la mama acasă…”.

În urma lui veniră în grabă doi bărbați; unul era mărunțel și șters, celălalt era de înălțime medie, solid, cu brațe puternice, părând a fi un fel de supraveghetor al spitalului. Din expresia feței sale rotunde și mai ales din privirea ochilor săi albaștri, îmi dădea impresia că era de temut pentru bolnavii mintali, probabil impunând ordinea prin forța pumnilor. Am observat că atunci când tânărul l-a văzut apropiindu-se, a început să aibă un tremur nervos în glas. Bărbatul l-a prins pe tânărul cocoțat pe gard și i-a spus: „Ce cauți, mă, aici?”. Răspunsul tânărului din vârful gardului a venit cu o notă de profundă durere, care se simțea în glasul său: „Vreau să mă duc la mama…”. „Bine, bine, lasă că te duc eu, nu avea nicio grijă…”, spuse bărbatul solid, care părea că își stăpânește cu greu mânia și dorința de a se năpusti asupra tânărului cu mintea rătăcită. Cei doi l-au ajutat pe tânăr să coboare de pe gard și l-au dus înapoi în spital.

Pe mine însă m-a zguduit profund acel tânăr, cu durerea zugrăvită pe chipul său și cu strigătul său jalnic: „Vreau la mama, mă duc la mama…”. Erau cuvintele pe care le repetase de câteva ori. În adâncul minții sale bolnave, probabil că se imprimase profund chipul duios al mamei, iar în noaptea nebuniei în care se zbătea, tânjea după mama sa, convins că doar ea îi putea alina durerea. Mult timp după acea zi, am fost urmărit de acel strigăt tânguitor al tânărului. Și m-am întrebat: „Oare cum de ajunsese în acel hal de nebunie?”. Am înțeles atunci, și înțeleg cu mult mai bine acum, că una dintre cele mai mari nenorociri care îl pot lovi pe om este pierderea sănătății mintale. Trist este faptul că, în contextul păcatului și al suferinței umane, uneori se poate ajunge la pierderea sănătății mintale. Și cât de mult decade ființa umană care nu mai are o judecată sănătoasă! Ce adâncimi ale degradării umane pot fi atinse în astfel de situații!

Creierul este cel mai complex organ din corpul uman și este minunat prin alcătuirea lui, iar modul cum funcționează îi surprinde și astăzi pe oamenii de știință. Creatorul ne-a înzestrat pe toți cu acest organ minunat, de aceea cred că sănătatea mintală este un dar neprețuit pentru noi toți. Iar mai mult decât atât, avem nevoie și de discernământ spiritual pentru a vedea ce este bine și ce este rău. Solomon, fiind sub inspirație divină, ne-a oferit câteva sfaturi minunate:

„Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia: leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Și astfel vei căpăta trecere și minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările. Nu te socoti singur înțelept; teme-te de Domnul și abate-te de la rău.” (Proverbe 3:3-7)

Minunate și pline de profunzime sunt cuvintele lui Solomon. Eu înțeleg din aceste sfaturi și din tot ceea ce ne învață cartea Proverbe că avem nevoie să ne așezăm mintea și întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu. Pentru că niciodată nu putem ști la ce presiuni poate fi supusă mintea noastră în umblarea zilnică pe cărările vieții. Și nici nu putem anticipa cu exactitate cât de mari vor fi furtunile vieții pe care va trebui să le străbatem. Durerea oricum este partea noastră în această lume, dar umblând cu Dumnezeu vom avea liniște interioară. Și chiar dacă alergarea va fi extrem de grea și inima ne va fi plină de zbucium, vom avea cel puțin un loc de refugiu și vom simți că atunci când strigăm după ajutor, Duhul Său minunat se va coborî asupra minții noastre stresate și a inimilor noastre tulburate, aducându-ne mângâiere și vindecare. Iar mai presus de orice altceva, simțământul că nu suntem singuri în această lume a suferinzilor și că avem speranță într-un viitor luminos. Vom avea astfel certitudinea că Dumnezeu pătrunde în noaptea durerii umane pentru a fi cu noi aici și a ne conduce spre veșnicia Sa.