În ultimele ierni, am simțit îndemnul de a așterne în scris o întâmplare petrecută cu mult timp în urmă, într-o iarnă. Dar am amânat să o scriu, convins fiind că alte scrieri erau mai importante și, de asemenea, fiind cuprins de problemele pe care viața de zi cu zi mi le-a așezat în față, nu am avut timpul necesar. Însă și în această iarnă, ca și în cele trecute, admirând superbul spectacol natural al fulgilor de zăpadă și privind zăpada ce se așternea pe pământul înghețat, mi-am reamintit de acea întâmplare. Cred că, în mare parte, faptul că am tot admirat albul imaculat al zăpezii mi-a readus cu putere în minte toată acea amintire. Locuiam pe atunci cu chirie într-un cartier de la marginea orașului Tulcea, care era locuit în mare parte de muncitori ce lucrau fie în șantierul naval, fie în combinatele și fabricile ce încă mai funcționau pe atunci. Îmi plăcea acel cartier datorită simplității oamenilor, iar casele le admiram în timpul plimbărilor mele prin acel cartier. Erau acolo case frumos construite de oameni gospodari și locuințe mai umile, pe care, privindu-le, îmi dădeam seama că locuitorii lor erau oameni ce, zi de zi, luptau pentru a supraviețui. Îmi plăcea uneori să ies seara să mă plimb pe acele străzi, în momentul când marea majoritate a acelor muncitori se întorceau de la lucrul lor. Priveam fețele lor marcate de truda acelei zile; de asemenea, observam că unii aveau o bucurie mai deosebită pe chipurile lor și se grăbeau spre case. Mă gândeam că acolo îi așteaptă o soție împreună cu copiii lor, pentru a cina și a se bucura, la sfârșitul acelei zile, împreună. De asemenea, urmăream copiii zglobii ce alergau și se jucau prin acel cartier și adolescenții cutezători ce începeau să descopere viața. Din locul unde eu locuiam, străbătând acele străzi, cam după douăzeci și cinci de minute de mers ieșeam afară din oraș, unde, pe partea stângă, se întindea o pădure de plopi pe care îmi plăcea să o admir și să mă plimb uneori pe lângă acei copaci înalți, meditând la lucrurile sfinte. Pentru că, în acea perioadă a tinereții mele, citeam foarte mult Biblia și unele comentarii inspirate și eram foarte absorbit de anumite teme pe care le descoperisem și doream să le aprofundez mai mult. În partea dreaptă a acelei păduri era o fermă de animale, apoi stadionul echipei de fotbal a șantierului naval, care pe atunci juca în Divizia C. Parcurgând încă zece minute de mers, pe partea stângă se afla o carieră de piatră unde lucrau destul de mulți oameni, iar în dreapta erau case răzlețe și grădini. Pe lângă acele case se întindea o șosea pe care camioanele transportau piatra de la carieră. De la cariera de piatră, cam la cincisprezece minute de mers, după ce lăsam în urmă o altă fermă de animale, se întindea o pădure pe unde îmi plăcea deseori, în timpul liber, să mă plimb și să rămân singur cu propriile mele gânduri. Am petrecut clipe frumoase prin acele locuri, admirând peisaje naturale deosebite, în mod special primăvara. Și am simțit în acele locuri prezența lui Dumnezeu în inima mea într-un mod deosebit. Mă legasem mult de acea pădure; îmi plăcea să mă afund în interiorul ei, printre arbori, călcând pe iarba verde și ascultând păsărelele cântând în atâtea triluri. În acele locuri era frumos de admirat cerul și norii, iar apoi, urcându-mă pe un deal, puteam privi în zare și admira superba linie a orizontului, pe care, contemplând-o, aveam impresia că atingeam nemărginirea. Uneori mă duceam chiar și iarna prin acele locuri, atunci când zăpada nu era prea mare, pentru că mă atrăgea frumusețea lor. Însă cel mai mare farmec îl aveau în timpul primăverii și al verii. Rămâneam uneori ore în șir prin acele locuri, cu câte o carte la mine, citind și meditând. Apoi mă apropiam de Dumnezeu prin intermediul rugăciunii; pe atunci trăiam ceea ce David a exprimat atât de sublim: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”(Psalmul 42:1–2)Îl înțelegeam perfect pe David, care nu era mulțumit cu ceea ce viața lui, ca rege al Israelului, îi oferea; el tânjea după lucrurile spirituale și își găsea deplina satisfacție în comuniunea cu Dumnezeu. Dar să revin la acea iarnă în care a avut loc întâmplarea pe care doresc să o descriu. Aveam pe atunci douăzeci și patru de ani și făcusem o operație de apendicită. Luasem șomaj de la ultimul loc de muncă, așa că aveam mult timp la dispoziție pentru a-l dedica cititului. Gazda mea era o bătrână văduvă, în jur de șaptezeci de ani, se numea Tudora. Era o femeie foarte hotărâtă, dintr-o bucată, cum se spune în popor, credincioasă și cu un simț al dreptății bine dezvoltat. Aveam cu ea unele discuții foarte interesante; îmi povestea uneori despre trecutul ei. Muncise ca femeie de serviciu la o școală, iar bărbatul ei lucrase ca lăcătuș mecanic. Nu avuseseră copii, doar înfiaseră unul. Casa ei nu era prea mare, însă bine construită, cu o sufragerie mare, hol și două camere. În acea casă simțeam o liniște deplină. Venea mereu la Tudora o vecină de-a ei, pe nume Marcela, o femeie de cincizeci și cinci de ani, însă arăta mult mai în vârstă. Era foarte suferindă, având câteva boli cu care se lupta. Și ea rămăsese văduvă de un an de zile. Avea o fată, măritată undeva într-un sat din județul Tulcea, și un băiat de doisprezece ani, pe nume Mădălin, care era foarte afectat de pierderea tatălui său. Mădălin era un copil firav, cu părul negru, ochii căprui. Chipul său de copil era frumos, foarte sensibil și timid; era inteligent și avea o voce frumoasă. Uneori, când ne reuneam în serile de iarnă în camera Tudorei, el ne citea cu glasul său melodios pasaje din Sfintele Scripturi. Îmi făcea plăcere să-l ascult; se vedea pe fața lui încă de pe atunci că lucrurile sfinte îi făceau o deosebită plăcere. Îmi aduc aminte că, odată, după ce a participat la un concurs biblic în cadrul unei biserici, a câștigat o carte despre viața lui Iisus, în două volume, de care era foarte încântat. Însă Mădălin suferea mult pe atunci. După cum înțelesesem, fusese foarte legat de tatăl său, iar pierderea acelei ființe dragi îi lăsase o rană adâncă în sufletul său de copil. Peste tot îi vedea pe prietenii săi însoțiți de tații lor, iar el era doar cu mama sa bolnavă, și asta îl afecta mult. Suferă mult în interior astfel de copii când își pierd tatăl, mai ales dacă au fost legați de părintele lor și dacă acesta s-a purtat bine cu ei și i-a iubit. Atunci suferința lor este și mai mare. Doar în timp, pe măsură ce înaintează în viață și cresc, începând să înțeleagă și să discearnă viața cu cele bune și rele ale ei, astfel de răni primite din fragedă copilărie încep să se cicatrizeze. Însă, uneori, nu de tot; undeva, în ființa lor, mai persistă acea durere cauzată de pierderea ființei dragi. După ani de zile, am aflat că, odată cu scurgerea vremii, Mădălin a devenit preot și nu m-am mirat, pentru că am intuit la el încă de pe atunci, când era doar un copil, o înclinație și o plăcere pentru lucrurile sfinte. Am petrecut ore plăcute în acea iarnă cu Mădălin și mama sa, discutând și lecturând din Sfintele Scripturi. Îmi aduc aminte că, după ce Mădălin termina de citit câte un pasaj biblic, Marcela, împreună cu Tudora, începeau să cânte cântări creștine. Amândouă aveau voci frumoase și se armonizau bine. Uneori și Mădălin, cu vocea lui melodioasă, cânta împreună cu ele. Eu, pentru că aveam o voce groasă, mă mulțumeam să-i ascult și să-i admir. În acele momente simțeam cum prezența lui Dumnezeu se cobora în mijlocul nostru. Vedeam fața mamei lui Mădălin, care era mai tot timpul marcată de suferință și de amărăciunile vieții, cum începea să se lumineze și să reflecte un sentiment creștin frumos. De asemenea, fața lui Mădălin se lumina în acele momente; se bucura sincer, așa cum numai copiii știu să se bucure. Am observat că prezența lui Dumnezeu era bucuria cea mai mare în viața acelor două femei. Și mă gândeam: Iată câtă bucurie pot avea și cei umili, care nu au altă mângâiere în această viață decât prezența lui Dumnezeu cu ei, care le aduce bucurie și speranță într-un viitor edenic. Într-o seară geroasă, cu multă zăpadă, după ce făcusem o mică plimbare prin cartier, în momentul când am intrat în holul casei, bătrâna mea gazdă m-a chemat la ea în cameră și mi-a comunicat că, începând de a doua zi, va mai primi încă un tânăr în chirie, care urma să stea cu mine în cameră. Nu îl putea culca în sufragerie, pentru că ar fi însemnat să mai facă încă un foc în casă, iar așa ceva nu își putea permite. Așa că i-a amenajat un pat în camera mea. De fapt, camera era destul de mare și bine încălzită. Bătrâna avea o sobă în camera ei, unde făcea focul, iar prin peretele construit în același corp cu soba din camera ei era, la mine în cameră, o altă sobă mare de cărămidă, care se încălzea cu același foc. A doua zi l-am cunoscut pe Costel, care avea în jur de douăzeci și șapte de ani și lucra la o tipografie. Din câteva cuvinte am înțeles că părinții lui se divorțaseră; tatăl lui plecase într-un alt oraș, iar mama lui se recăsătorise și avea și alți copii mai mici. Însă Costel nu se înțelegea deloc cu Nicu, așa se numea bărbatul cu care mama lui se recăsătorise, așa că, pentru a evita unele discuții și situații jenante, se hotărâse să se mute cu chirie. Era un tânăr scund, cu părul blond, creț, ochii albaștri și fața marcată de greutatea celui ce trebuie să lupte singur cu viața de la o vârstă destul de tânără și să se întrețină singur. Se îmbrăca mereu foarte curat și destul de elegant, era politicos și dădea impresia unui tânăr educat, care trecuse prin viață suferind și luptând. Aveam impresia că înțelegea foarte bine unele lucruri din viață, pe care alții de vârsta lui, care trăiseră în huzur, nici nu le intuiau. Camera în care, pentru un timp, am locuit amândoi era mare și spațioasă, cu o mobilă veche, dar încă trainică, care, numai privind-o, te îndemna la reculegere. Îmi dădeam seama că aparținuse unei generații pe cale să apună, iar noi eram noua generație apărută pe scena lumii. Uneori mă gândeam că va veni timpul când ne vom duce și noi și că este bine să încercăm să trăim cu chibzuință, pentru că, asemenea ierbii de pe câmp, suntem trecători. La marginea patului meu, pe o noptieră, aveam câteva Biblii în versiuni diferite și alte cărți. De obicei, serile când eram amândoi în cameră ni le petreceam fiecare adâncit în lumea sa de gânduri, atunci când nu conversam. Nu aveam nici televizor, nici calculator, ci doar un mic casetofon, la care uneori mai puneam câte o casetă. Eu citeam mult, iar Costel rămânea adesea dus pe gânduri. În acele seri lungi de iarnă, auzeam, din când în când, vuietul vântului și foșnetul crengilor înghețate ale unui cireș mare din curtea bătrânei. Uneori, acele crengi mișcate de vânt atingeau geamul înghețat, scoțând un zgomot ce tulbura liniștea camerei. Într-o seară, Costel mi-a spus: — Poți să-mi dai și mie o Biblie să citesc? Vreau doar așa, ca și cultură generală, să citesc această carte pe care nu am citit-o niciodată. — Da, cu plăcere, i-am răspuns, întinzându-i o Biblie mare, cu coperți verzi, pe care era gravată o cruce aurie. Apoi ne-am cufundat amândoi în lectura Sfintelor Scripturi. El începuse cu cartea Genezei și, uneori, se întrerupea din citit și mă întreba anumite lucruri pe care nu le înțelegea. Mă opream din lectura mea și îi dădeam explicații, în limita cunoștințelor pe care le aveam și eu pe atunci, îndemnându-l să citească Sfintele Scripturi, pentru că acolo se găsește suprema înțelepciune. Uneori mă întrerupeam din citit și îl priveam pe Costel. Îi vedeam fruntea încordată, iar întreaga sa expresie îmi dădea impresia că era profund interesat de lectura Bibliei. Începuse să-și dea seama de inestimabila valoare a acelei cărți, numită pe drept cuvânt Cartea Cărților. Într-o seară, când am intrat în casă, Tudora m-a chemat la ea. Când am intrat în camera ei, am constatat că era foarte indignată. Mi-a spus: — Astăzi, în lipsa voastră, a venit aici Nicu. Era foarte supărat și spunea că va chema poliția, pentru că Costel ar fi fost pe la ei pe acasă și le-ar fi luat un casetofon mare cu radio, sau cel puțin așa bănuiește el. Tatăl vitreg al lui Costel, însoțit de mine, a intrat azi la voi în cameră și a scotocit peste tot. Negăsind nimic, s-a liniștit și a plecat. Când vine Costel, am să stau de vorbă cu el, ca să văd ce îmi va spune. Dacă este adevărat că a furat, eu îl dau afară. La mine în casă nu îmi trebuie hoți. Eu am trăit o viață cinstită, la fel și bărbatul meu, care a murit, așa că nu voi tolera așa ceva. Sub acoperișul meu nu adăpostesc hoți. Am părăsit întristat camera bătrânei, după cele spuse de ea. Când Costel s-a întors de la lucru, eram întins pe patul meu, gândindu-mă la cele auzite. A intrat destul de voios și, după ce m-a salutat, mi-a spus: — Mai ai casetele acelea pe care le-ai împrumutat de la prietenul tău? I-am confirmat că da. Apoi mi-a cerut o casetă și s-a aplecat lângă patul lui. Dintr-o geantă mare, înfășurat în niște pungi, a scos un casetofon mare, spre surprinderea mea. Câteva clipe am rămas blocat, neștiind ce să fac. El a pus caseta și a dat drumul la muzică. Mi-am revenit repede și am înțeles că trebuia să acționez. M-am ridicat de pe pat și i-am făcut semn să oprească puțin muzica. M-a privit surprins, dar, văzându-mă foarte îngrijorat, a oprit casetofonul și a continuat să mă privească nedumerit. Atunci i-am spus, cu glas scăzut: — Astăzi a fost Nicu pe aici, căutând acest casetofon. Te bănuia pe tine că l-ai luat și amenința că va anunța poliția. De asemenea, bătrâna este foarte supărată pe tine și a spus că te va da afară dacă se dovedește că tu ai luat casetofonul. — Și acum ce ai de gând să faci? Ai să te duci să îi spui? m-a întrebat el, îngrijorat. — Nu, eu nu mă duc să-i spun nimic, pentru că asta ar însemna să te dea afară, iar acum, în timpul iernii, ți-ar fi foarte greu să găsești o nouă gazdă, i-am răspuns. — Dacă ai ști că, de fapt, acest casetofon ar trebui să îmi aparțină, la cât de mult i-am ajutat eu pe mama, pe frații mei și, bineînțeles, indirect, și pe Nicu. Iar acum vine pe urmele mele ca pe urmele unui hoț și mă mai și amenință cu poliția… a spus el. — Costel, și eu am trecut printr-o situație asemănătoare. Mama mea este recăsătorită și am oferit și eu bani și sprijin de orice fel, însă un tată vitreg te privește mereu cu ochi răi și de aici apar nenumărate probleme. De aceea am hotărât, ca și tine, să plec de acasă. Pentru binele mamei tale și al fraților tăi mai mici, înapoiază casetofonul și pune capăt acestei istorii. Mai mult, ești tânăr, la început de drum, la fel ca mine. Ai mare nevoie ca prezența lui Dumnezeu să te însoțească pas cu pas pe drumul vieții, ai nevoie ca binecuvântările Lui să vină asupra ta. Nu poți umbla cu Dumnezeu dacă procedezi așa. Ascultă-mi sfatul și înapoiază-le casetofonul. M-a privit câteva clipe, profund emoționat, apoi a spus: — Mâine am să-l duc înapoi. În acea seară, Costel a fost supus unui adevărat interogatoriu în camera gazdei noastre, la care eu nu am participat. El a negat că ar fi luat casetofonul. Pe mine bătrâna nu m-a mai întrebat nimic legat de acea întâmplare. Costel s-a ținut de cuvânt și, a doua zi, a înapoiat casetofonul. Bănuiesc că a făcut acest lucru, deoarece Nicu nu a mai venit să întrebe sau să caute pe la noi. După acea întâmplare, eu și Costel ne-am apropiat mai mult; discutam mai deschis, iar el a început să se intereseze de unele aspecte ale vieții mele personale. După două luni, Costel s-a mutat în gazdă la Marcela. Eu am mai rămas în acea cameră cam trei luni, apoi am plecat la o altă gazdă, într-un alt cartier. Peste mai mulți ani am aflat de la un prieten comun că Costel se întorsese acasă la ai săi și avea ca prietenă o profesoară. În acea perioadă a vieții mele am avut parte de o comuniune cu Dumnezeu deosebită, trăind o viață spirituală autentică, animat de idealuri creștine. De altfel, cred că niciodată în viață nu am mai trăit, din punct de vedere spiritual, la un nivel atât de înalt. Mai târziu, viața m-a cuprins în iureșul ei, punându-mă față în față cu numeroase situații și probleme delicate. Pentru a face față tuturor provocărilor, a trebuit uneori să-mi angajez toate forțele intelectuale și spirituale până la limită. Un lucru foarte important pe care l-am observat în viață este faptul că viețile oamenilor simpli, care se încred în Dumnezeu, au în ele o bucurie autentică, care le nuanțează existența cu o culoare deosebită.