Satul Evghenița – astăzi lipit de granița dintre Republica Moldova și raionul Ismail care ține de Ucraina – pe vremea aceea era numit simplu „Evghenia” după numele unei femei bătrâne, care a fost un fel de pustnic într-o căsuță de lemn, într-un luminiș din mica pădure de pe dealul din apropiere. A fost considerată o femeie înțeleaptă la care mergeau mulți oameni pentru sfat. Nu se știa dacă a fost căsătorită vreodată și părerile erau împărțite în această privință. După alungarea turcilor, ținutul acela a fost când a românilor, când al rușilor.

     Se povestea că în timpul vieții ei, s-a întâmplat ca trupe de tătari din Crimeea să năvălească prin sate pentru a prăda. O parte din țăranii din aceste sate au încercat cu disperare să se adăpostească în păduri, dar pădurile din zona aceea nu erau prea mari pentru a-i ajuta prea mult. La fel era situația și în mica pădure unde își avea căsuța Evghenia. Oamenii erau îngroziți. Femeile plângeau... Își strângeau cu disperare copiii la piept ca și cum în următoarele minute tătarii i-ar fi smuls și luat cu ei. Garnizoana rusească era mult prea departe pentru a le putea fi de ajutor și pe deasupra se mai zvonea că, cu știrea rușilor, tătarii făceau ce făceau.

     Într-o după-amiază, cineva a strigat să se facă liniște. Pretindea că aude zgomote de copite dinspre vale. La drept vorbind, mai toți auzeau câte ceva și ziua, și noaptea, dar de cele mai multe ori se dovedea că nu era altceva decât rodul minților lor îngrozite. După puțin timp însă, un altul a strigat din nou să se facă liniște. În cele din urmă, cineva a întins mâna strigând:

— Fum!

     Unii s-au cățărat pe copaci, scrutând zarea, dar curând chiar și cei de jos puteau vedea bine fumul provenind de la satele incendiate de tătari. Știau că erau sate de români; satele rusești erau scutite de jafuri. Apoi pe coama dealului din față, a apărut un punct negru, iar lângă el, îndată, încă câteva. În pădure, s-a făcut liniște ca de mormânt. Era avangarda tătară. Aceștia decideau încotro se va deplasa hoarda de dincolo de deal. Și decizia a fost să vadă ce se ascunde în pădurea lor! Tătarii au învățat degrabă că în sate se putea prăda în voie, dar bani, aur și alte valori erau adăpostite în păduri, unde se găseau fugarii.

     Coborau fără grabă. Păreau să fie mai mult de o sută de călăreți, fără a avea căruțe cu ei. Mai aveau puțin de coborât și apoi de urcat câteva sute de metri până a intra în pădure și a ajunge la ei.

— Nu avem nici o scăpare... rosti moș Miron Morun, cu glas moale.

     El era socotit un fel de staroste al fugarilor. Și fiindcă nimeni nu spunea nimic, neauzindu-se decât plânsetul înfundat al femeilor, bătrânul a continuat:

— Să mai vină câțiva bătrâni cu mine să le dăm aurul... Poate ne vor lăsa... Însă nimeni n-a mișcat. Oamenii păreau înțepeniți.

— Atunci... ce-a vrea Dumnezeu. – încheie moș Miron și s-a întors spre ai lui pentru a-și lua rămas bun.

     Atunci s-a auzit un glas sonor de femeie:

— Mă duc eu...

     Era Evghenia. Nimeni n-a spus nimic nici de data asta. Fiecare era preocupat cu îmbrățișări de adio, cu sfaturi și promisiuni. Moș Miron se uita spre ea, a oftat și a dat din mână descurajat. Evghenia a urcat pe un tăpșan de unde putea fi deja văzută de tătari, a îngenunchiat așa cum era cu cămașa albă de in (portul țărănesc) și a strigat către Dumnezeu:

— Doamne, la Tine este viața și moartea. Te rog scapă viața acestor fugari, ca să-și aducă aminte de Tine.

     Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat coborând înaintea tătarilor. Când au zărit-o, aceștia s-au pliat pe două părți gândind să n-o scape, dar când și-au dat seama că ea nu avea de gând să fugă, au încetinit din nou și apoi s-au oprit în fața ei. O femeie în fața a mai bine de o sută de jefuitori... Au stat așa mai bine de un sfert de ceas; femeia vorbea cu căpeteniile care au rămas călare. Apoi spre uimirea celor din pădure, puhoiul s-a pus în mișcare, coborând pe firul pârâiașului care despărțea valea. Evghenia a stat pe loc până toată ceata se putea vedea ca o singură pată neagră în depărtare, apoi a urcat spre pădure. Acolo bărbații o așteptau cu căciulile în mâini ca la mănăstire. Femeile au înconjurat-o. Mai întâi au întrebat-o dacă tătarii s-au dus cu totul, și când au fost asigurați de asta, au năvălit cu mulțumirile și făgăduințele. Fiecare voia să-i dea ceva, să-i facă ceva...

— Mai întâi hai să ne plecăm pe genunchi și să mulțumim lui Dumnezeu. Lui îi datorăm scăparea.

     Nimeni n-a rămas în picioare, dar toată mulțimea căzută în genunchi tăcea. Oamenii erau obișnuiți cu popii lor care se rugau pentru ei, dar acolo nu era niciunul. După puțin timp însă, a început să se roage moș Miron. Puțin după ce a început el să se roage mulțumind lui Dumnezeu, aproape întreaga adunare a început să se roage, fără ca cineva să se simtă stingherit de altul. Un vuiet calm de voci și lacrimi.

     În zilele următoare, câțiva țărani s-au aventurat spre satele vecine, dar s-au întors degrabă înapoi cu vești triste: tătarii plecaseră, dar satele erau arse din temelii.