Fiule, trebuie să vorbim!
Autor: Contra Curentului  |  Album: Contra Curentului  |  Tematica: Homosexualitate
Resursa adaugata de victor_802006 in 05/12/2007
    12345678910 0/10 X
Sursa originală: www.contracurentului.com
Fiule, trebuie să vorbim!

„De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti homosexual, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I‑am spus mamei tale că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit. ” Stăteam la uşa salonului 842, la Spitalul Metodist Central, în Memphis, fără să ştiu la ce să mă aştept. Mike, fiul meu cel mai tânăr, a răspuns când am bătut în uşă. De fiecare dată când soţia mea şi cu mine am venit să îl vizităm la spital, ne-a revenit în memorie acea zi din luna mai a anului 1994, când medicul ne-a spus că Mike era într-un stadiu avansat al SIDA. Doctorul i-a spus mamei lui că Mike mai avea probabil de trăit între trei şi şase luni.

Atunci avea numai două perfuzii (sau aşa cum le-am spus eu întotdeauna, IV). Am observat că îşi mâncase deja supa. Ne-am întrebat unul pe celălalt ce facem. A spus că temperatura îi scăzuse şi că medicul va face nişte teste în ziua următoare. După aceea putea să se întoarcă acasă.

Am continuat să vorbim puţin, mi-am privit ceasul şi am observat că tocmai trecuse de ora cinci. Mi-am tras scaunul aproape de pat şi am zis: „Fiule, trebuie să vorbim. ” Mike s-a uitat la mine şi a spus: „Grozav. ”

„Mike”, i-am zis, „am să-ţi spun lucruri pe care nu-ţi place să le auzi, dar pe care le-am lăsat să se adune în ultimii şase ani. Parte din ceea ce am să-ţi spun este un rezultat al mâniei, amărăciunii şi dezamăgirii faţă de tine. Dar Dumnezeu a înlocuit toate acestea cu o nouă dragoste pentru tine. ”

Am continuat: „De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti homosexual, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I-am spus mamei tale că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.

Fiule, îmi amintesc cum am venit acasă într-o sâmbătă de la lucru şi am găsit-o pe mama ta stând pe canapea, având aproape o prăbuşire nervoasă. Mi-a cerut să stau jos, explicându-mi că are să-mi dea o veste îngrozitoare. M-a întrebat dacă îmi aminteam de bărbatul pentru care urma să lucrezi în Houston. Am spus că da. Mi-a zis că aţi venit amândoi mai devreme în ziua aceea, ca să vă luaţi la revedere de la noi la sfârşitul călătoriei voastre de afaceri. În timpul conversaţiei, Bob a spus că am fost excepţional de drăguţi cu el, nu ca părinţii foştilor lui iubiţi.

În acel moment, mama ta a spus că a trebuit să se ducă în dormitor, pentru a-şi regăsi calmul. În timp ce era acolo, te-a auzit spunându-i lui Bob că nu ar fi trebuit să-i spună că eşti homosexual, pentru că noi nu ştiam nimic despre aceasta. Mama s-a întors şi a vorbit cu amândoi despre ce spune Dumnezeu cu privire la homosexualitate şi despre ce simţeam noi cu privire la ea.

Fiule, ai pus o mare povară asupra mamei tale. Nu ai avut intenţia să asculţi ce avea de spus. Tot ce vroiai să faci era să scapi cât mai repede de acolo.

Mintea mi se învârtea în jurul unor întrebări şi nelinişti fără răspuns, după ce mi-a dat vestea. Jena de a face lucrul cunoscut a fost mai mult decât am fi putut îndura pe atunci. Eram zdrobiţi, ca să nu spun mai mult. Cum să le spunem fraţilor tăi şi soţiilor lor, bunicilor tale, prietenilor?

Ca părinţi, toţi avem visuri pentru copiii noştri. Ele fuseseră spulberate. Mike, să spun că eram supărat, rănit şi înnebunit, ar fi doar o jumătate de adevăr. Dacă tu şi Bob aţi fi fost atunci acasă, chiar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

Ne-am rugat ca Dumnezeu să ne călăuzească în deciziile noastre de a spune altora despre homosexualitatea ta. Am hotărât să nu spunem nimănui. Nu credeam că cineva din familie era pregătit pentru o asemenea veste. Mama ta şi cu mine am lăsat ca asta să se adune în interiorul nostru timp de şase ani. Nu cunoşteam misiuni sau grupuri care ne-ar fi putut ajuta.

Apoi, în mai 1994, ceva foarte rău s-a întâmplat în viaţa noastră. Ne-ai telefonat într-o noapte, spunându-ne că te duceai la urgenţă, la Spitalul Metodist Central. Credeai că ai pneumonie şi că puteai fi tratat. Medicii şi asistentele nu ne-au spus nimic aproape o săptămână. Apoi a venit diagnosticul de temut că aveai SIDA şi, probabil, numai între trei şi şase luni de trăit.

Nu am putut ascunde vestea. Fratele tău cel mai mare era acolo când medicul ţi-a spus ţie şi mamei tale. Cred că bănuiai deja o parte a diagnosticului, dar pe vremea aceea diagnosticul a fost o surpriză destul de mare pentru noi. Faptul că John era acolo a uşurat povara de a spune familiei. Dar îl văd încă pe David zguduit din cauza ştirii. Nepoata ta, Emily, nu-şi putea stăpâni lacrimile şi plângea oriunde se ducea. Curgeau lacrimi; se făceau rugăciuni.

Biserica ştia că ceva nu era în ordine. Noi, ca familie, ne-am dus înaintea bisericii ca să le spunem şi să cerem rugăciunile lor. Fiind într-o biserică mică, într-o comunitate rurală, ne-am asumat un mare risc, dar Duhul lui Cristos a venit peste oamenii Lui de acolo.

În acea vreme, te-am luat să stai cu noi. Erai fiul nostru şi te iubeam, în ciuda homosexualităţii tale. Aveai nevoie de dragostea şi de îngrijirea pe care le puteai primi numai acasă. Prea puţin ştiam ce va însemna aceasta.

În familia lui John, care locuia alături, avea să apară o situaţie pe care nu am prevăzut-o. După ce a auzit atât de multe teorii contradictorii despre răspândirea virusului, John nu i-a mai îngăduit lui Tyler să vină la noi acasă, fără ca John sau Alissa să fie cu el. L-am întrebat pe John dacă aceasta însemna că nu avea destulă încredere în noi ca să-l lase pe nepotul nostru să vină la noi. A spus că nu, numai că nu-şi puteau asuma riscul să se întâmple ceva. Încă simt separarea familiei noastre.

Toate acestea adunate împreună erau mai mult decât puteam duce. Dar Dumnezeu era la lucru în ce ne privea, fără ca noi să ştim cu adevărat. Ceea ce nu ştiam era că John era pe cale să-şi piardă serviciul la spitalul unde lucra şi că avea să găsească de lucru în alt oraş, ceea ce i-a îndepărtat de orice risc.

De asemenea, ai sugerat ca mama ta şi cu mine să mergem pentru consiliere la unul sau două grupuri de care ştiai. Ne-am interesat despre acele grupuri şi am aflat că nu susţineau ce credeam noi despre homosexualitate. Dar, prin grija lui Dumnezeu, într-o după-amiază, mama ta asculta postul de rado WCRV, când a auzit un interviu cu un membru al personalului de la Love In Action. Am fost la trei dintre întâlnirile lor şi am găsit un grup de suport pentru părinţi, prieteni şi cei dragi, care îşi făceau cunoscute poverile cu privire la cei dragi ai lor din stilul de viaţă homosexual. Dumnezeu ne-a găsit un grup de suport pe care îl puteam privi în ochi, la care puteam ajunge şi pe care îl puteam atinge, cu care puteam plânge şi cu care ne puteam ruga.

Mike, vreau să ştii că te iubesc şi că voi face tot ce-mi stă în putinţă să fac, ca lucrurile să fie mai uşoare pentru tine. Îţi cer numai să-L rogi pe Dumnezeu să te ierte şi să te vindece, dacă este voia Lui. ”

Mi-am privit ceasul şi am descoperit că trecuseră trei ore de când începusem să vorbim. În acest timp, nu venise nicio asistentă, niciun vizitator nu bătuse la uşă şi nu fusese niciun apel telefonic. Cu siguranţă Dumnezeu alesese acel moment ca să vorbim. Mike mi-a făcut cunoscute câteva lucruri pe care credea că i le făcusem, despre care gândea pe vremea aceea că erau greşite, dar a zis că privind în urmă, ştia că perspectiva lui era greşită. Am terminat discuţia, spunându-ne unul celuilalt că ne iubim şi rugându-ne împreună.

Toate acestea s-au întâmplat în luna octombrie a anului 1995. S-a mai internat în spital de cinci sau şase ori în următoarele zece luni. Mike a murit pe 12 iulie 1996. Îi aduc laudă lui Dumnezeu pentru cei doi ani în plus în care l-am avut pe fiul nostru.

Sâmbătă seara, înainte să se ţină slujba de înmormântare, Linda şi cu mine stăteam lângă sicriul lui Mike cu două doamne tinere, prietene de-ale lui Mike. Una dintre ele avea o pungă mică din plastic, care avea în ea un ac de siguranţă cu un înger mic din aur. A întrebat dacă putea prinde îngerul de cămaşa lui. Amândoi i-am spus că este în regulă. Când a terminat de prins acul de siguranţă, amândouă tinerele au păşit în spatele nostru, ne-au înconjurat cu braţele şi ne-au spus: „Vă mulţumim că aţi continuat să-l iubiţi pe Mike. Atât de mulţi părinţi, când află despre fiul sau fiica lor, încetează să-i iubească. ”

Am aflat câteva zile mai târziu că tânăra îl vizitase pe Mike în apartamentul lui şi îl întrebase de ce nu răspunde Dumnezeu la rugăciuni. Mike a întrebat-o dacă I-a cerut vreodată lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. A spus: „Nu. ” Apoi el i-a zis că acela era motivul. Ea l-a întrebat pe Mike şi despre mântuirea lui. El i-a spus că ştia că este păcătos şi că Îi ceruse lui Dumnezeu să îl ierte. I-a spus că ştia că Dumnezeu îl iertase şi că va merge în cer. Ea ne-a făcut cunoscut mai târziu că, drept rezultat al timpului acela petrecut cu Mike, I-a cerut într-adevăr lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. Ştia că El a făcut-o. S-a alăturat unei biserici locale şi a fost botezată.

Privesc în urmă la lucrurile care s-au întâmplat în ultimii câţiva ani şi văd că Dumnezeu ne poate folosi chiar şi când suntem bolnavi şi pe moarte. Cred că punctul de cotitură în viaţa noastră a fost când am înţeles că Dumnezeu a ştiut dintotdeauna că vom fi părinţii unui fiu homosexual. El avea să ne dea puterea şi călăuzirea pentru a vedea victoria în viaţa noastră. Indiferent cât de mult încercăm noi ca părinţi sau prieteni, nu-i putem schimba pe cei dragi ai noştri în ceea ce vrem să fie. Numai ei pot face aceasta, cu ajutorul Duhului Sfânt.

[Son, We Need to Talk. Copyright © Love In Action. Tradus şi publicat cu permisiune. ]

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1520
  • Export PDF: 1
Opțiuni