Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Amărăciunea, o apăsare a sufletului
Autor: Vasile Iancu  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de vasileiancu in 01/02/2011
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 3 voturi
Amărăciunea, o apăsare a sufletului

Când ai trecut ultima oară prin amărăciune? Când ai fost dezamăgit ultima oară de un prieten apropiat, coleg, vecin, frate, rudă? Ce este amărăciunea şi ce spune Dumnezeu despre această apăsare negativă a sufletului? În amărăciune, suferă numai sufletul, sau şi duhul şi trupul? Poate fi evitată această stare? Toţi oamenii sunt afectaţi de amărăciune, sau numai cei care au necazuri? (deşi om fără necazuri nu există).

Medicina defineşte amărăciunea ca o stare de apăsare a psihicului uman, o mâhnire sufletească profundă, o întristare legată de evenimente negative prin care trece o persoană.

Amărăciunea poate fi întâlnită la locul de muncă, în familie, la şcoală, în biserică.

De obicei, are legătură cu o persoană cunoscută, care fie ţi-a greşit, fie a făcut intenţionat, cu rea voinţă, un lucru sau un fapt care te afectează. Aici vorbim de dezamăgire din partea unui om apropiat. Fie că vorbim de copii care apucă pe căi greşite şi frâng inima părinţilor, fie că vorbim de părinţi care îşi neglijează copilul sau chiar îl abandonează într-o casă de copii, la naştere, fie că vorbim de un soţ infidel, care răneşte sufletul propriei soţii, fie că vorbim de o soţie care renunţă la căsnicie, deşi se căsătorise în adunare, cu binecuvântarea pastorului, fie că vorbim de fraţi de trup, care îşi împart averea în instanţe judecătoreşti, fie că vorbim de pierderea locului de muncă, fie că vorbim de un diagnostic grav, precum cancerul sau leucemia, fie că vorbim despre pierderea unei rude, fie că vorbim despre miile de suflete care pleacă zilnic în iad pentru totdeauna, în toate cazurile vorbim despre mai multe forme de amărăciune.

Cum ne raportăm la amărăciune, ca şi copii de Dumnezeu?

Cred că prima oară omul a cunosocut amărăciunea în imediata apropiere a pomului vieţii. După ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu i-a alungat, în scurt timp, din cea mai frumoasă grădină care a existat pe pământ, nu au pierdut doar neprihănirea şi Edenul, ci şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor, în fiecare dimineaţă, părtăşia cu Dumnezeu. Alungaţi din Eden, primii oameni au intrat sub blestemul păcatului, trăind pe un pământ blestemat. Cain l-a ucis pe Abel şi a adus un coşciug în casa primei familii a pământului.

Biblia scrie că Isaac şi Rebeca au avut amărăciune, din cauza soţiilor pe care le-a avut Esau (Geneza 26.35: „Esau a luat de neveste pe Iudita, fata Hetitului Beeri, și pe Basmat, fata Hetitului Elon. Ele au fost o pricină de mare amărăciune”). Un fiu care face alegeri greşite aduce mâhnire în inimile propriilor părinţi.

În pustie, Moise a folosit un lemn pe care l-a aruncat în Mara (Amărăciune), apa a devenit dulce şi poporul a băut, după 3 zile de mers. Isus Hristos a murit pe lemnul crucii acum 2000 ani şi a împăcat inima lui Dumnezeu pentru o lume întreaga care se aşează în genunchi la Golgota.

Întorcându-se în cetatea Betleem, văduvă şi fără fii, Naomi le-a cerut oamenilor să o numească Mara (Amărăciune, Rut 1.20). După plecarea din oraşul natal, această femeie înmormântase jumătate din familie. Toată viaţa ei devenise o amărăciune fără margini.

În suferinţe mari, Iov vorbeşte despre amărăciunea vieţii în boală (Iov 10.1 "M-am dezgustat de viață! Voi da drumul slobod plângerii mele, voi vorbi în amărăciunea sufletului meu).

Solomon scrie în Cartea Proverbe (17.1) următoarele: “Un fiu nebun aduce necaz tatălui său, și amărăciune celei ce l -a născut”

Cand vorbim despre amărăciune prin asuprire la locul de muncă, cel mai bun exemplu biblic este viaţa poporului evreu în Egipt, după moartea lui Iosif. Exod 1.14: ”Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă”. Am avut milioane de sclavi în istorie, viaţa lor a fost una amărâtă, însa Onisim a devenit cel mai fericit sclav, după ce l-a întâlnit pe Pavel, de fapt, pe Hristos. Amărăciunea nu trebuie să vină din condiţia socială, ea nu trebuie să vină deloc în inima omului, pentru că sufletul trebuie ocupat cu Dumnezeu. Şi, totuşi, dacă vine, trebuie să folosim Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfant pentru vindecare şi călăuzire spre iertare şi încredinţare în puterea Domnului.

Eu cred că amărăciunea pe care o trăim noi, creştinii, în secolul vitezei, durează mai mult decât gustul amar al verdeţurilor pe care le mâncau evreii în vechime, cu ocazia Paştelor. Una dintre cauzele majore pentru care există amărăciune este neiertarea celor care ne-au greşit. Tot Pavel le scrie efesenilor şi nouă: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:31).

Există amărăciune în cazul lepădării de Dumnezeu. Petru a trăit deplin această dezamăgire sfâşietoare. Evanghelistul Matei ne scrie că „Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar”. În mulţimea în care te-ai lepădat de Mântuitor, nu poţi să plângi niciodată, întotdeauna trebuie să ieşi afară.

Proorocul Ieremia avertizează asupra amărăciunii părăsirii lui Dumnezeu: ”Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău, şi să n-ai nici o frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor”, Ieremia 2:19.

Isaia vorbeşte despre amărăciunea solilor, care plâng, pentru că nu pot aduce pacea, prevestind parcă soarta atâtor mii de misionari şi ucenici ai lui Hristos respinşi de o lume întreagă, prigoniţi şi omorâţi în unele locuri. Isaia 33:7 Iată, vitejii strigă afară; solii păcii plâng cu amar”.

Pavel ne învaţă, în epistola către Evrei: „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea”.  Apostolul ne cere ascultare de Harul lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în păcate care să ne amărască sufletul, conştiinţa.

Nicolae Moldoveanu a scris cele mai frumoase cântări atunci când stătea întins pe burtă, în temniţa rece, pentru credinţa în Hristos, niciuna din cele scrise în acele condiţii vitrege nu este de tânguire, toate sunt de bucurie. Pavel afirma cu toată sinceritatea: ”Îmi saltă inima de bucurie, în toate necazurile mele”.

Avem atâtea exemple cum să răspundem la tendinţa firească de amărăciune, şi cel mai mare exemplu îl avem în Domnul Isus, pe Golgota. În Nigeria avem 200 de orfani, cărora le-au fost ucişi părinţii, din cauza credinţei în Isus. Deşi aveau lacrimi în ochi, vorbind despre pierderea părinţilor, copiii afirmau că doresc mântuirea vinovaţilor.

Ne-am putea amărî când pocăinţa noastră nu-i bună, când nu ardem pentru Dumnezeu în fiecare zi, ne-am putea amărî când nu suntem gata să-l îmbrăcăm pe orfan şi să hrănim pe văduvă, când ştim că Dumnezeu ne va îmbrăca în straie cereşti şi ne hrăneşte cu Pâinea Cerului, când ştim că mii de suflete pleacă zilnic în iad, când am lăsat lucrarea lui Dumnezeu s-o facă alţii, când am obosit să alergam pentru Dumnezeu.

"...toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu..."

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 3538
  • Export PDF: 2
  • Gramatical 1
  • floridinmaracineni  nu am observat greseli

    Gramatical 1 0
  • Diacritice 1
  • floridinmaracineni  lucrare cu diacritice

    Diacritice 1 0
  • Conținut incomplet
Opțiuni