Hugh MacKail s-a născut în parohia Liberton, lângă Edinburgh, în anul 1640. Tatăl său, reverendul Mathew MacKail – la rândul său slujitor al bisericii – fusese nevoit să părăsească parohia din Bothwell din cauza convingerilor sale religioase. La o vârstă fragedă, Hugh a mers să locuiască împreună cu unchiul său, care purta același nume și era pastor la Biserica Trinity College (Trinity College Church) – lăcaș fondat în 1460 de Maria de Guelders, soția regelui Iacob al II-lea, situat în zona de sub Calton Road, în Edinburgh. Hugh a urmat cursurile Universității din Edinburgh, pregătindu-se pentru preoție. S-a remarcat prin rezultatele sale excelente și a absolvit în anul 1658. După absolvire, a devenit capelan și tutore în familia lui Sir James Steuart din Coltness și Goodtrees, care deținea la acea vreme funcția de Lord Provost (primar) al orașului Edinburgh. Domeniul Goodtrees, cunoscut ulterior sub numele de Moredun, se afla pe teritoriul parohiei Liberton.

          În anul 1661, la vârsta de 21 de ani, Hugh a primit dreptul de a predica în Edinburgh, unde a susținut diverse predici, bucurându-se de un mare succes și de susținerea publicului. În septembrie 1662, pe când nu împlinise nici un an de slujire, McKail avusese ocazia să predice în biserica St Giles. Fiind un adept devotat al mișcării „Covenanter”, la fel ca tatăl său, el a susținut cauza „Legământului Național”. În ultima sa predică consemnată, a făcut o aluzie voalată la adresa lui Charles al II-lea, a contelui de Middleton și a arhiepiscopului James Sharp, afirmând că Biblia oferă numeroase dovezi că „poporul lui Dumnezeu a fost persecutat: uneori de un Faraon aflat pe tron, alteori de un Haman în aparatul de stat și, uneori, de un Iuda în interiorul bisericii”. Deși credincioșii au fost, probabil, zidiți sufletește, spionii regelui s-au înfuriat. Aceste cuvinte i-au ofensat atât de tare pe cei vizați, încât a fost trimis un grup de călăreți pentru a-l aresta. Reușind să scape, s-a refugiat în casa tatălui său, unde a stat ascuns o vreme, pentru ca ulterior să plece în Olanda. Acolo a petrecut patru ani, aprofundându-și studiile la o universitate olandeză. Acesta a devenit cunoscut printre colegii săi, câștigându-și reputația datorită intelectului său ascuțit și a stilului său carismatic de a predica. În anul 1666, s-a întors acasă și a dus o viață liniștită în Galloway.

          Aflând despre nedreptățile comise de soldații guvernamentali împotriva populației (oamenii regelui îi torturau pe cei care nu aveau bani să-și plătească taxele), s-a alăturat unei mișcări de protest cunoscută sub numele de „Răscoala din Pentland” (Pentland Rising), care a început la Ayr și a continuat spre Edinburgh, atrăgând tot mai mulți susținători pe parcurs. Odată cu apariția unui vânt năprasnic de noiembrie, mișcarea de protest, care număra mii de participanți, a început să-și piardă avântul. Hugh McKail avea o constituție fragilă și, deși era hotărât să parcurgă tot drumul până la Edinburgh, a fost nevoit să renunțe după nouă mile. Nu a mai apucat să vadă „bătălia” de la Rullion Green, lângă Colinton – încheiată cu o înfrângere în fața soldaților –, ci s-a îndreptat cu greu spre casă. Când soldații au descoperit asupra sa o sabie mică, a fost arestat pe loc și trimis la închisoarea Tolbooth din Edinburgh, unde a rămas peste noapte.

          A doua zi, a fost dus în fața Consiliului Privat pentru a fi interogat, iar ulterior a fost supus torturii prin metoda cunoscută sub numele de „cizma”. La această metodă de tortură, piciorul gol și gamba victimei erau introduse într-o carcasă rigidă din fier sau lemn. Între carcasă și carnea victimei se introduceau pene de lemn sau de metal, care erau bătute treptat cu ciocanul, ori se strângeau cleme și șuruburi masive. Fiecare rotire a șurubului sau lovitură de ciocan comprima carnea și zdrobea progresiv oasele metatarsiene, glezna și tibia, provocând dureri inimaginabile și infirmitate permanentă. După mai multe lovituri, timp în care piciorul i-a fost zdrobit, Hugh și-a pierdut cunoștința și a fost dus înapoi la închisoarea Tolbooth. Acesta nu a dezvăluit nicio informație solicitată despre asociații sau prietenii săi implicați în această răscoală și nici nu a recunoscut, în vreun fel, propriul său rol în evenimente. Deși a cerut, fără succes, amânarea procesului până când s-ar fi refăcut suficient, a fost adus în fața instanței pe 18 decembrie, fiind interogat din nou de către Lord Renton și de Sir William Murray. Deși nu participase la bătălia de la Rullion Green, fusese „văzut cu o sabie în mână”. A fost judecat alături de alte trei persoane, găsit vinovat de fapta sa și condamnat la spânzurare, sentință care urma să fie executată patru zile mai târziu. Între timp, vărul său, Mathew MacKail – fiul unchiului său, Hugh – a încercat să-l ajute pe vărul său. Mathew MacKail era farmacist și cetățean cu drepturi depline al orașului Edinburgh. În anul 1657, el a lucrat la redactarea unor documente bisericești pentru James Sharp, care, începând cu anul 1661, a devenit Arhiepiscop de St Andrews. Având în vedere această legătură, Mathew MacKail a făcut apel, în mai multe rânduri, la Arhiepiscop pentru a-l salva pe vărul său, Hugh. De asemenea, i-a scris și Arhiepiscopului Burnet din Glasgow, însă toate demersurile sale au fost zadarnice.

          În următoarele patru zile, Hugh s-a pregătit pentru moarte, compunând un discurs elocvent de adio înainte de execuție și cerându-i tatălui său – care i-a fost alături la o ultimă cină, în seara dinaintea spânzurării – următoarele: „Îți cer, ca pe cel mai bun și ultim serviciu pe care mi-l poți face, să te retragi în camera ta și să te rogi cu stăruință Domnului să fie alături de mine pe eșafod; căci grija mea este cum să mă prezint acolo, astfel încât să primesc puterea de a îndura până la capăt”. Apoi, i-a cerut tatălui său să-l lase singur, temându-se că, altfel, ar putea stârni emoții care i-ar putea abate hotărârea în ziua următoare. La 22 decembrie 1666, a fost dus pe eșafod, suferind dureri cumplite și având febră mare din cauza mutilărilor de care a avut parte. În ciuda durerii, McKail s-a adresat mulțimii uriașe, îndemnând-o să rămână statornică pentru Hristos, pentru Reformă și pentru Legăminte. La încheierea mărturiei sale și a îndemnului la curaj, el a spus: „Iar acum încetez să mai vorbesc făpturilor și îmi îndrept cuvintele către Tine, o, Doamne! Acum încep comuniunea mea cu Dumnezeu, o comuniune care nu va mai fi întreruptă niciodată. Rămâneți cu bine, tată și mamă, prieteni și rude; rămâi cu bine, lume, cu toate plăcerile tale; rămâneți cu bine, mâncare și băutură; rămâneți cu bine, soare, lună și stele. Bine ai venit, Dumnezeule și Tată; bine ai venit, dulce Doamne Isuse, Mijlocitorul Noului Legământ; bine ai venit, Duh binecuvântat al harului și Dumnezeu al oricărei mângâieri; bine ai venit, slavă; bine ai venit, viață veșnică; bine ai venit, moarte.”

          Ultimul său discurs a lăsat o asemenea impresie, încât unii consideră că acesta a fost motivul pentru care, la scurt timp după aceea, soldații au început să bată cu putere în tobe ori de câte ori un adept al Legământului (Covenanter) încerca să rostească ultimele cuvinte de pe eșafod. Apoi, trapa a fost declanșată, iar vărul său, Matthew, a avut permisiunea să se agațe de trupul lui pentru a-i grăbi sfârșitul, pe spânzurătoare. Discursul și viața lui McKail au stârnit „un asemenea bocet, cum nu s-a mai auzit vreodată în Scoția; nu a rămas niciun obraz uscat pe toată strada, nici la vreuna dintre nenumăratele ferestre din piață.” Trupul său a fost pregătit pentru înmormântare la Capela Magdalene din Cowgate și a fost înhumat în mormântul Covenanților de la biserica Greyfriars.

Bibliografie:

Stories of Christian Martyrs:Hugh McKail - Stories

Hugh McKail Hanged after Torture | Christianity.com

The Killing Times:Hugh McKail - Christian Heritage Edinburgh

Hugh MacKail 1640-1666 - Greater Liberton History Group