Povestea „Covenanters” (semnatari ai Legământului) din Scoția constituie unul dintre acele capitole obscure ale istoriei, uitate odată cu trecerea timpului. Este dificil de reconstituit, întrucât dovezile istorice sunt extrem de puține, însă poveștile documentate trebuie spuse. Curajul și statornicia acestor martiri trebuie să rămână în memoria tuturor. Ei au ales să-și susțină credința în fața unei cruzimi îngrozitoare și, deși păreau învinși, Scriptura ne amintește că „scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El” (Psalmul 116:15).
În anul 1637, regele Charles I a încercat să se impună ca și Cap al bisericii Scoției. Însă cererea lui a fost întâmpinată de o mare revoltă în toată Scoția. Oamenii de rând, meșteșugarii și nobilii erau de acord să Îl recunoască pe rege, dar nu acceptau ca acesta să le impună religia și forma de organizare a bisericii. Rezultatul acestei revolte a fost Legământul Național al Scoției, care propunea un nou mod de organizare a bisericii (prezbiterianismul). Se proteja astfel libertatea religioasă a bisericii Scoției împotriva compromisurilor impuse de anglicanism (mai apropiat de catolicism ca mod de organizare). Acest Legământ a fost semnat în anul 1638. Tradiția spune că unii oameni de rând l-au semnat cu ochii în lacrimi, alții l-au semnat cu propriul lor sânge. Mulți dintre ei au adăugat sintagma „până la moarte”, în dreptul acelui Legământ. Astfel, biserica Scoției Îi aparținea lui Isus Hristos, nu regelui Charles I. Biblia era accesibilă tuturor oamenilor și Singurul Mijlocitor între păcătoși și Dumnezeu era Isus Hristos (nu episcopii sau călugării). Spre deosebire de sistemul episcopal (cu episcopi) sau de cel congregaționalist (autonomie totală locală), prezbiterianismul folosește un sistem colegial. Bisericile locale sunt conduse de un consiliu de bătrâni (prezbiteri) aleși, iar deciziile regionale și naționale sunt luate în adunări reprezentative (sinod).
La începutul anului 1649, parlamentul englez, sub conducerea lui Oliver Cromwell, l-a executat pe Charles I și a proclamat Anglia drept Protectorat. Scandalizați de vecinii lor englezi, scoțienii au ales o altă cale. La mai puțin de o săptămână după execuția regelui, pe 5 februarie 1649, parlamentul scoțian, dominat de adepții Legământului, l-a proclamat pe fiul defunctului monarh, Charles al II-lea, rege al Scoției, la Mercat Cross, în Edinburgh. Totuși, acceptarea lui Charles al II-lea ca monarh a fost condiționată de o serie de cerințe specifice. Aceștia au insistat ca regele să accepte prezbiterianismul drept religie oficială de stat în Anglia, Scoția și Irlanda. Apoi, printr-o ironie a sorții, au acționat pentru a proteja libertatea religioasă a bisericii Scoției, semnând tratatul de la Breda. Termenii tratatului erau simpli: Scoția avea să susțină pretenția lui Charles al II-lea la tron, cu condiția ca acesta să accepte instaurarea bisericii presbiteriene în Anglia și eliminarea anglicanismului de tip „High Church”. Neavând la dispoziție nicio pârghie sau putere politică, Charles al II-lea a acceptat cu entuziasm să semneze orice i-ar fi asigurat supraviețuirea și, în cele din urmă, urcarea pe tron.
În cele din urmă, în anul 1660, Charles al II-lea a fost reinstaurat ca rege al Angliei și Scoției, moment în care a renunțat la termenii tratatului de la Breda. Aceasta a fost o lovitură grea pentru scoțieni, care îl susținuseră pe regele duplicitar pe vremea când acesta nu era altceva decât un pretendent la tron, a cărui viață însăși atârna de un fir de ață. Mai mult, regele a abrogat toate legile adoptate după anul 1633. El a anulat Legământul Național și a alungat sute de pastori prezbiterieni din parohiile lor. Loviturile decisive, fatale pentru prezbiterianism, au venit atunci când Charles al II-lea a restabilit funcția de episcop în cadrul bisericii Scoției și a promulgat, în 1662, „Actul de Abjurare”, desființând astfel organizarea prezbiteriană în Scoția. În doar câțiva ani, regele pe care protestanții scoțieni îl sprijiniseră a distrus tot ceea ce aceștia reușiseră să obțină, cu atâta trudă, de-a lungul a treizeci de ani. A fost o realitate amară și greu de acceptat. Această pierdere a libertății religioase a stârnit un val de tulburări în întreaga Scoție. Primii care s-au revoltat au fost membrii clerului: puși în fața alegerii de a accepta noile condiții impuse de rege sau de a-și pierde mijloacele de trai, aceștia au ales să-și părăsească de bunăvoie parohiile, refuzând să se supună cerințelor regale, întrucât acest lucru ar fi însemnat să acționeze împotriva propriei conștiințe. În anul 1662, a treia parte dintre pastori și-au părăsit bisericile și au renunțat la veniturile lor. Aceștia au început să predice în aer liber, pe câmpiile și dealurile Scoției. Mulți dintre enoriași și-au părăsit bisericile și au participat la astfel de întruniri (ulterior ținute în secret, din cauza persecuției: predicatorii erau amenințați cu moartea iar cei care asistau la asemenea întruniri și lipseau de la biserică erau amendați și riscau să ajungă în pragul sărăciei). Cu toate că persecuția era tot mai cruntă, tot mai mulți oameni participau la asemenea întâlniri, pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a cânta imnuri creștine.
Semnatarii Legământului au crezut că Isus Hristos este Capul bisericii și regele vieții lor. Coroana Lui nu era de vânzare. Unii au plătit cu viața lor, iar alții cu averea lor. Viețile acestor martiri ne provoacă să răspundem la o întrebare: „Este Isus Hristos Domnul vieții noastre în toate domeniile sau doar în lucrurile care nu ne costă nimic?”.
Bibliografie:
Margaret Wilson:Drowned in Solway Firth | Lineage Journey, accesat la 21.10. 2026
(156) The Day Ordinary Scots Signed a Death Sentence for the Gospel | Covenanters - YouTube, accesat la 21.10. 2026