Documentele Noului Testament nu se pot compara cu vreo altă scriere din literatura antică, prin calitatea și cantitatea lor. Cercetătorul Daniel B. Wallace oferă câteva detalii interesante în acest sens. [1] Există peste 5700 de copii grecești ale Noului Testament și peste 10000 de exemplare în limba latină. Versiunile din alte limbi (siriacă, armeană, coptă) numără între 10000 și 15000 de exemplare. În total, dispunem de peste 25000 de copii ale Noului Testament. Este adevărat că unele manuscrise cuprind doar Evangheliile, în timp ce altele conțin doar Epistolele lui Pavel. Evanghelia lui Ioan s-a păstrat pe cele mai multe manuscrise, multe dintre ele datând din secolul al doilea. Însă cel puțin 60 de manuscrise grecești conțin întreg Noul Testament. Chiar dacă aceste manuscrise ar fi distruse, creștinismul nu ar rămâne fără mărturie. Părinții bisericii au citat enorm de mult din Noul Testament, astfel încât acesta poate fi reconstituit aproape în întregime, doar pe baza scrierilor lor. Există peste un milion de citări ale Noului Testament în scrierile părinților bisericii, pe parcursul secolelor I-XIII. În plus, aproape 50 de manuscrise grecești datează din primele trei secole. Cele mai vechi manuscrise sunt scrise pe papirusuri. La ora actuală, există peste zece papirusuri care datează din secolul al doilea, la mai puțin de 100 de ani de la redactarea completă a Noului Testament. Toate papirusurile, luate împreună, înglobează aproximativ jumătate din Noul Testament (P66 conține Evanghelia după Ioan, aproape în întregime; P46 conține Epistola după Evrei și șapte dintre Epistolele lui Pavel; P75 conține aproape integral Evangheliile lui Luca și Ioan; P45 conține fragmente mari din toate cele patru Evanghelii).

          În anul 1844, F. C. Baur, părintele liberalismului teologic, a afirmat că Evanghelia după Ioan este doar o sinteză între creștinismul lui Pavel și cel al lui Petru și că aceasta trebuie datată în jurul anului 170. În cazul în care F. C. Baur ar fi avut dreptate, credibilitatea istorică a Evangheliei după Ioan ar fi fost foarte discutabilă. Însă în anul 1934, în subsolurile Bibliotecii John Rylands de la Manchester University, s-a găsit un fragment de papirus care conține versete din Evanghelia după Ioan (Ioan 18:37-38; Ioan 18:31-33). După ce acest papirus a fost examinat în mod independent de către mai mulți papirologi de frunte din Europa (printre care și Adolf Deissman), s-a stabilit că manuscrisul nu ar trebui datat după anul 150, dar cel mai probabil în perioada 90-100. Pe de altă parte, operele unui autor de limbă greacă s-au păstrat în mai puțin de 20 de exemplare (în medie), în copii făcute cu 500 - 1000 de ani mai târziu. Inclusiv operele marilor istorici au ajuns la noi într-o formă incompletă. Din cele 142 de volume despre istoria Romei, scrise de Livius, doar 35 au supraviețuit. Cel mai bine păstrat autor grec este Homer, prin opera Iliada și Odiseea. Deși opera a fost scrisă cu 800 de ani î. Hr. , ea s-a păstrat în mai puțin de 2400 de copii.

          Modul în care sunt organizate manuscrisele Noului Testament ne arată scopul cu care acestea au fost scrise. În Antichitate erau folosite în principal sulurile pentru cărțile de dimensiuni mai mari. Sulurile erau compuse din foi de papirus sau pergament lipite împreună. Scrierea se făcea doar în interiorul sulului, astfel încât cuvintele erau protejate atunci când acesta era înfășurat. Spre deosebire de suluri, codexurile au fost create prin împăturirea papirusurilor sau a pergamentelor, luând forma unei cărți tradiționale cu scriere pe ambele părți ale fiecărei pagini. Este remarcabil faptul că primii creștini au preferat codexul, chiar dacă în acea vreme se foloseau foarte frecvent sulurile. Mai multe manuscrise ne demonstrează că primii creștini foloseau des codexurile, încă de la începutul secolului al doilea. Însă evreii și lumea greco-romană au continuat să utilizeze sulurile până prin secolul al patrulea. Deși codexurile oferă anumite avantaje față de suluri (dimensiune, costuri), acest fapt nu explică în totalitate tranziția abruptă a creștinilor înspre codexuri. Mai degrabă codexul a fost ales pentru că permitea gruparea tuturor Evangheliilor sau Epistolelor lui Pavel într-un singur volum. Încă din zorii creștinismului, canonul Noului Testament începuse să prindă contur. Iar codexul îi ajuta pe creștini să grupeze anumite cărți despre care considerau că au autoritate divină. Din acest motiv, creștinii au preferat să folosească codexul, în special pentru cărțile pe care le considerau ca parte a Scripturii. Alte detalii despre aceste aspecte se regăsesc în lucrarea lui Roberts and Skeat, [2] în cartea lui Hurtado, [3] și în lucrarea lui Elliott. [4]

          Multe dintre manuscrisele Noului Testament care sunt datate în secolul al doilea (P4 + P64 + P67 - Matei și Luca, P103 - Matei, P77 - Matei, P90 - Ioan, P104 - Matei și P66 - Ioan) par a fi scrise în așa fel încât să poată fi citite mai ușor în public. [5] În general, manuscrisele din lumea antică nu erau ușor de citit, căci deseori nu existau spații între cuvinte sau semne de punctuație. [6] Așa cum a observat și cercetătorul Colin Roberts, manuscrisele grecești le făceau foarte puține concesii cititorilor. [7] Însă o parte dintre manuscrisele Noului Testament conțin semne de punctuație și alte particularități care facilitează citirea acestora în public, în timpul slujbelor bisericii. [8] Aceste descoperiri susțin mărturia lui Iustin Martirul care a afirmat că, în zilele de duminică, creștinii se adunau în diferite locuri unde erau citite memoriile apostolilor și scrierile profeților Vechiului Testament. În altă ordine de idei, numărul de rânduri ale unei pagini și spațiile dintre rânduri pot îngreuna sau ușura procesul de citire. Unele texte antice au până la 50 de rânduri pe o pagină. Însă în cazul unor manuscrise creștine de dimensiuni similare, există mai puține rânduri pe o pagină și mai puține litere pe un rând, pentru a facilita citirea lor în public. Un exemplu elocvent în acest sens este manuscrisul P46, care are aproximativ 25-28 de linii pe pagină (cel puțin în primele porțiuni). Însă P. Oxy. 2537 (Lysias), un text clasic de aproximativ aceeași dimensiune, are o medie de 45 sau mai multe linii pe pagină. [9] Nu în ultimul rând, manuscrisele creștine au diverse dimensiuni. [10] Astfel, documentele care trebuiau citite în public au dimensiuni mai mari, iar cele destinate pentru uz privat au formate mult mai mici. [11] Este interesant că există mai multe manuscrise de dimensiuni reduse care conțin cărțile apocrife. Acest lucru ne arată că apocrifele nu erau citite în public (la adunările credincioșilor).

Bibliografie:

[1] Lee Strobel, În Apărarea lui Isus, Cartea Creștină, Oradea, 2017, pp. 102-105

[2] Roberts and Skeat, The Birth of the Codex, pp. 35-37

[3] Hurtado, The Earliest Christian Artifacts, pp. 44-83

[4] Elliott, Manuscripts, the Codex, and the Canon, p. 111

[5] Charlesworth, Public and Private, p. 155

[6] W. A. Johnson, Towards a Sociology of Reading in Classical Antiquity, AJP 121 (2000): 593 627; Johnson, Bookrolls and Scribes in Oxyrhynchus

[7] C. H. Roberts, Two Biblical Papyri in the John Rylands Library, Manchester, BJRL 20 (1936): 227  

[8] G. N. Stanton, What Are the Gospels? New Evidence from Papyri, in Jesus and Gospel, p. 204

[9] Turner, The Typology of the Early Codex, 85–87; Hurtado, The Earliest Christian Artifacts, p. 174

[10] Ibidem, 13-34; Hurtado, The Earliest Christian Artifacts, pp. 155-69

[11] Hill, Who Chose the Gospels? , p. 30