Doi sceptici înverșunați împotriva lui Isus Hristos și a creștinismului și-au schimbat radical poziția după moartea Mântuitorului și au îmbrățișat credința creștină: Saul din Tars (apostolul Pavel) și Iacov, fratele de trup al lui Isus.

          Știm din numeroase surse (1 Corinteni 15, Faptele Apostolilor 9) că Pavel s-a convertit la creștinism, pentru că s-a întâlnit personal cu Isus Hristos cel înviat, pe drumul Damascului. Pe lângă mărturia lui Pavel, avem alte câteva mărturii (Luca, Clement din Roma, Policarp, Tertulian, Dionisie din Corint) care susțin că Pavel a fost gata să sufere și să moară pentru convingerile lui. Pavel nu doar a pretins că i s-a arătat Hristos cel înviat, ci a crezut acest lucru și a fost martirizat pentru credința lui. Majoritatea persoanelor care se convertesc la o altă religie beneficiază de surse secundare, prin care intră în contact cu mesajul religiei respective. Pavel a fost însă transformat în urma unei întâlniri personale cu Isus Hristos. Convertirea lui se bazează deci pe dovezi primare. În plus, Pavel nu era un prieten de-al lui Isus Hristos, căruia să-i pară rău pentru răstignirea Acestuia. Dorința lui era să lupte împotriva creștinismului, despre care credea că promovează un Mesia fals. Așadar, Pavel nu era deloc un candidat potrivit pentru convertire. Transformarea lui, din prigonitor al creștinismului în misionar, necesită o explicație. Cea mai plauzibilă explicație este aceea că apostolul s-a întâlnit, cu adevărat, cu Isus Hristos cel înviat. Nu avea nimic de câștigat din inventarea unei asemenea povești. Din contră, a renunțat la statutul său social (învățase „la picioarele lui Gamaliel”, avea cetățenie romană – lucru foarte prețios în acea vreme) și a îndurat multe greutăți (2 Corinteni 11:16-33), murind în cele din urmă pentru credința sa în Isus Hristos.

          Iacov este unul dintre frații vitregi ai lui Isus, conform relatărilor pe care le găsim în Evanghelii. Pe lângă textul biblic, la Iacov mai face referire și istoricul iudeu Josephus Flavius, dar și Hegesip, care îl prezintă ca pe un evreu care respecta cu strictețe legea iudaică. Iacov nu a fost însă un adept al lui Isus, în timpul vieții de pe pământ a Mântuitorului. Marcu și Ioan afirmă, în Evangheliile lor, că niciunul dintre frații lui Isus nu au crezut în El (Marcu 3:21, Ioan 7:3-5). Mai mult, frații Lui nu credeau în semnele pe care le făcea Isus și Îl provocau pe Acesta să facă minuni în fața mulțimilor, nu pe ascuns. Avem motive întemeiate să credem că textul biblic spune adevărul în legătură cu aceste lucruri. Ucenicii n-ar inventa o poveste care le-ar putea discredita serios mesajul, căci pentru un rabin, în primul secol, era extrem de rușinos să nu aibă credibilitate în fața familiei lui. În altă ordine de idei, la moartea Sa, Isus o încredințează pe mama Lui apostolului Ioan. El a preferat să își lase mama în grija unui credincios. Întrucât frații lui vitregi nu credeau în El, este de înțeles de ce Isus l-a ales pe apostolul Ioan. După înviere însă, Isus Hristos i s-a arătat și lui Iacov, conform unei surse biblice foarte timpurii (1 Corinteni 15). Ca urmare a convertirii la creștinism, Iacov a ajuns mai târziu conducătorul bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:12-21; Galateni 1:19). Iacov a fost atât de convins de mesianitatea lui Isus Hristos, încât a murit ca martir. [1] Dintr-un anumit punct de vedere, este curios că Iacov nu a crezut în Isus în timpul vieții Acestuia. Însă Isus a făcut multe afirmații grandioase despre El. Toate afirmațiile și semnele lui Isus ar fi putut fi stânjenitoare pentru Iacov, căruia nu-i venea să creadă că fratele lui vitreg pretinde că este Fiul lui Dumnezeu. Doar o întâlnire personală cu Isus cel înviat l-ar mai fi putut convinge pe Iacov că fratele lui este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, așa cum Acesta pretindea, în perioada în care era pe pământ.

Bibliografie:

[1] conform istoricilor Josephus Flavius – „Antichități Iudaice” și Eusebiu – îi citează pe Hegesip și pe Clement din Alexandria