Apostolul Pavel se referă la dragoste ca la o cale nespus mai bună (1 Corinteni 13). El nu dorește să spună că dragostea este mai de calitate decât darurile Duhului Sfânt sau decât slujbele lui Isus Hristos. Însă apostolul vrea să sublinieze că slujirea credincioșilor nu are valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu este însoțită de dragoste. Darurile spirituale au generat multe controverse în biserica din Corint, dar și în bisericile din zilele noastre. Unii oameni se consideră superiori când realizează că au primit anumite daruri spirituale. Alții consideră că unele daruri sunt de la Diavol. Toate aceste certuri și dezbinări dovedesc lipsă de dragoste. Când oamenii nu intenționează să-L onoreze pe Dumnezeu și să-i slujească pe ceilalți, Dumnezeu descalifică slujirea lor, indiferent de natura acesteia. Donațiile financiare, credința extraordinar de mare, cunoștințele complexe sau penitențele fizice sunt nesemnificative, dacă acestea nu sunt însoțite de dragoste. În continuare, voi prezenta șapte adevăruri despre dragoste.

          Dragostea pe care ne-o arată Dumnezeu este etalonul pe care noi trebuie să-l urmăm, atunci când ne relaționăm la El și la semenii noștri. Noi am apărut pe pământ datorită altruismului lui Dumnezeu. Astfel, noi am ajuns să beneficiem de viață, cel mai mare privilegiu pe care Dumnezeu îl poate da unei ființe create. Dumnezeu a intenționat ca noi să ne bucurăm de tot ceea ce El a creat și de tot ceea ce poate El oferi, prin ceea ce este El. Când ne-am îndepărtat de Dumnezeu, El ar fi putut să privească la noi cu nepăsare, condamnându-ne la pedeapsă veșnică. Însă Dumnezeu a ales să ne dea o altă șansă de a trăi veșnic, împreună cu El. Isus Hristos s-a smerit, s-a îmbrăcat în chip de rob și a luat asupra Lui toate păcatele noastre, plătind cu viața Lui pentru fiecare dintre noi. Prin învierea Lui, noi am primit ocazia de a repara relația noastră cu Dumnezeu. De la Isus Hristos putem învăța să iubim cu adevărat. Dincolo de ce a făcut El pentru noi, El ne-a arătat și un model de iubire dumnezeiesc, practicat între Persoanele din Ființa lui Dumnezeu. Noi putem copia acest model, iubindu-ne unii pe alții, așa cum se iubesc Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos și Duhul Sfânt.

          Dragostea noastră pentru Dumnezeu se măsoară prin pasiunea pe care o avem pentru El. Cine Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu este interesat, în primul rând, de Ființa Lui. Un asemenea om respectă Cuvântul lui Dumnezeu și își dorește să se asemene cu Isus Hristos în gândirea și trăirea lui. Dumnezeu este cu adevărat prioritar în viața lui. În plus, acesta învață de la Isus Hristos cum să se raporteze la semenii lui. El vede o strânsă conexiune între jertfa lui Isus Hristos și ceilalți oameni. Mai specific, el își tratează semenii ca pe niște persoane pentru care Isus Hristos și-a dat viața.

          Un om iubitor este altruist și generos cu semenii săi. El se bucură când ceilalți au motive de bucurie și simte cu cei care trec prin probleme. Nu-i invidiază pe cei cărora le merge bine și nu judecă intențiile altora. Apoi, o persoană iubitoare nu se laudă și nici nu se umflă de mândrie. Dragostea se străduiește să scoată tot ceea ce este mai bun din orice eveniment. Un om iubitor dorește ca toate lucrurile să servească spre bine. El nu se bucură când se întâmplă lucruri rele, ci dorește ca adevărul să triumfe. El speră că voia lui Dumnezeu se va înfăptui, precum în cer așa și pe pământ. Chiar dacă ar fi să treacă prin suferințe sau persecuții, cel ce știe să iubească îndură toate aceste lucruri.

          Isus Hristos ne cere să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Dar cum ne iubim pe noi înșine? Noi nu aprobăm întotdeauna lucrurile pe care le-am făcut. Însă, cu toate acestea, noi ne dorim tot binele din lume, pentru propria persoană. Deci nu e neapărat necesar să agreem tot ce am făcut pentru a ne iubi pe noi înșine. Așadar, noi putem dezaproba acțiunile unui om, fără să-l urâm pe omul acela. În acest mod ne cere și Mântuitorul să îi tratăm pe ceilalți. Avem libertatea să dezaprobăm ceea ce fac, dar trebuie să le dorim tot binele din lume. Pentru un om, este mai ușor să fie caritabil față de o persoană pe care o simpatizează în mod natural. Deși acest lucru este foarte bun, nu înseamnă că noi trebuie să producem sentimente de afecțiune față de cineva, pentru a-l iubi. Într-adevăr, creștinii și oamenii lumești înțeleg dragostea în mod diferit. Oamenii lumești îi tratează frumos pe unii dintre semenii lor, pentru că îi stimează. Însă creștinii încearcă să trateze frumos pe oricine. Deseori, aceștia ajung să simpatizeze persoane pe care nu și-ar fi închipuit că le-ar putea simpatiza. Astfel, creștinii împlinesc porunca lui Isus Hristos, de a-și iubi toți semenii, nu doar pe cei care îi iubesc. Așa cum afirmă Lev Tolstoi, nu frumusețea altora ne determină să-i iubim, ci iubirea ne ajută să le vedem frumusețea. Inițial, pare dificil să iubim pe cineva de care nu ne place în mod natural. Însă, dacă noi ne comportăm cu el ca și cum l-am iubi, vom ajunge să-l iubim cu adevărat. Întâi îi vom face un bine pentru că ne-am propus să-l iubim. Iar apoi vom realiza că îl iubim mai mult, pentru că i-am făcut acel bine. Acest principiu funcționează și în direcție opusă. Putem să-i facem rău cuiva, pentru că îl urâm. Și apoi îl vom urî și mai mult pentru că i-am făcut rău. Deci binele și răul cresc cu dobândă.

          Isus Hristos nu a abolit dragostea față de sine. El a poruncit să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Multe religii propun o variantă a „regulii de aur” într-o formulare îngustă, chiar negativă: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Mântuitorul însă a enunțat regula în formă ei perfectă, nerestrictivă: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12). Într-adevăr, ajungem să fim cu adevărat împliniți prin slujirea altora. Atunci când ascultăm de Isus Hristos, ceea ce pare a fi un sacrifiu se dovedește, în cele din urmă, un beneficiu. Când ne călcăm pe mândrie și ne cerem iertare unui semen căruia i-am greșit, avem un sentiment de ușurare. Dacă rezistăm ispitelor sau dacă facem dărnicie în mod dezinteresat, satisfacția interioară este mult mai mare. Dacă facem lucrarea lui Dumnezeu în mod dezinteresat, ne simțim împliniți sufletește. De îndată ce ne dăruim pe deplin lui Dumnezeu, El ni se dăruiește, la rândul Său, pe deplin!

          Afecțiunea noastră pentru unii oameni ne poate pune în postura de a fi lipsiți de dragoste sau nedrepți față de alte persoane. O persoană care-și iubește mult familia ar putea ajunge să fie nedreaptă cu ceilalți oameni, trecând cu vederea unele lucruri greșite făcute de membrii familiei. Toate lucrurile trebuie să fie guvernate de principiul cumpătării. Nici dragostea nu face excepție de la această regulă. Trebuie să fim atenți ca nu cumva, iubindu-i prea mult pe unii oameni, să-i nedreptățim pe ceilalți.

          Biblia ne spune că profețiile se vor termina atunci când noi vom fi în cer, cu Domnul. Însă dragostea are caracter etern, aceasta nu se va sfârși niciodată. Credința face toate lucrurile posibile, dar dragostea simplifică toate lucrurile. Ceea ce ne face cu adevărat umani nu este doar capacitatea noastră de a gândi, ci și puterea de a iubi.