În acest articol voi vorbi despre șapte principii ale disciplinei iertării. Dar înainte de asta, este important să înțelegem ce nu este iertarea. Unii pretind că lucrurile care i-au rănit nu îi afectează, deci nu au ce să ierte. Însă evitarea sursei problemei nu aduce vindecare. Apoi, alți oameni cred că prin actul iertării noi reușim să îndepărtăm și durerea produsă. Deci, dacă ne simțim în continuare îndurerați, înseamnă că nu am iertat cu adevărat. Totuși, iertarea nu înseamnă că durerea va dispărea instantaneu. Poate dura o vreme până când se vor vindeca toate rănile create. Mai departe, iertarea nu înseamnă că uităm ceea ce s-a întâmplat. Amintirile pot rămâne, dar va dispărea sentimentul de răzbunare. Într-adevăr, relația respectivă nu va mai fi niciodată la fel, chiar dacă am iertat. Prin harul lui Dumnezeu, relația poate fi mult mai bună, dar nu va mai fi niciodată așa cum a fost.

          Noi putem să le oferim semenilor noștri doar iertarea pe care Isus Hristos ne-a dat-o nouă. Într-adevăr, noi nu suntem mai buni înaintea lui Dumnezeu decât cei ce ne-au greșit. Niciunul dintre noi nu este perfect. Toți greșim unii împotriva altora și toți am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Doar cei care sunt cu adevărat iertați de Isus Hristos pot să își ierte semenii. Acum este mai clar de ce Dumnezeu ne spune că El nu ne iartă, dacă noi nu ne iertăm unii pe alții din toată inima (Matei 18:35; Matei 6:12,14-15; Marcu 11:26). Inclusiv în rugăciunea „Tatăl nostru”, noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte potrivit cu măsura în care și noi îi iertăm pe ceilalți. Prin urmare, noi ar trebui să îi iertăm pe semenii noștri așa cum ne-a iertat Dumnezeu, adică necondiționat (Coloseni 3:13). În caz contrar, vom ajunge astfel în situația robului nemilostiv, cu o datorie pe care nu o vom putea plăti niciodată. Și ne vom petrece veșnicia în rușine și chin, despărțiți de Dumnezeu (Matei 18:32-34).

          Când iertăm pe cineva, nu ni se cere să îl considerăm mai bun decât este. Însă un om iertător îi dorește din toată inima binele celui de lângă el. Acesta nu păstrează resentimente față de cel care i-a greșit, ci speră că i se vor întâmpla lucruri bune. Și nu se bucură atunci când acesta întâmpină anumite dificultăți sau necazuri. Un om iertător îi binecuvântează pe cei care au greșit împotriva lui.

          Isus Hristos dorește să fim liberi și să nu mai purtăm după noi poverile unor situații peste care nu putem trece. Dorința de răzbunare împovărează viețile oamenilor. Iar actul propriu zis al răzbunării nu aduce liniște și nici pace sufletească. Nimeni nu se vindecă pe sine rănindu-i pe alții. Abia după ce ieșim de sub povara resentimentelor și a dorinței de răzbunare, noi putem să îi iertăm pe cei care ne-au greșit. Într-adevăr, noi nu dorim ca viața noastră să fie determinată de rănile pe care ni le-au produs alții sau de exemplele negative pe care le vedem în jur. Prin urmare, noi ar trebui să ne eliberăm de bagajele neiertării, care ne pot îngreuna mult călătoria de pe acest pământ. Iertându-i pe ceilalți, nu îi vom elibera doar pe ei de povara neiertării, ci și pe noi înșine.

          Putem trece mai ușor peste greșelile altora dacă amânăm reacțiile impulsive, de moment. Atunci când greșelile sunt mărunte (i. e. niște cuvinte nepotrivite rostite de un prieten sau de partenerul de viață), ar fi de preferat să nu reacționăm imediat. Timpul ne poate ajuta să uităm aceste mici nereguli, să trecem peste ele. Există însă situații când rănile cauzate sunt mari și actul iertării devine mult mai dificil. Dar Dumnezeu ne poate ajuta să iertăm chiar și lucruri care par impardonabile.

          Dacă noi nu îi iertăm pe cei din jur, rugăciunea noastră nu este primită de Dumnezeu (Marcu 11:25). Uneori ne plângem că Dumnezeu nu ne răspunde la rugăciuni. Cu siguranță că neiertarea este una din cauzele pentru care rugăciunile unora dintre noi nici nu ajung în prezența lui Dumnezeu.

          Cu cât un om este mai smerit, cu atât poate ierta mai ușor. Un om smerit realizează gravitatea păcatelor sale și apreciază harul pe care Dumnezeu i l-a arătat, oferindu-i iertarea. Prin urmare, un astfel de creștin privește lumea din jur prin lentilele harului. El este convins că semenii lui sunt niște păcătoși iubiți de Dumnezeu. Și se raportează la ei în baza acestor adevăruri tulburătoare.

          Nu toate greșelile sunt făcute intenționat. Mulți oameni ne pot răni fără să își dea seama că fac lucruri rele, pur și simplu pentru că nivelul lor spiritual, intelectual sau educațional este scăzut. Sau poate că aceștia sunt slabi chiar în domeniile care ne produc nouă durere. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea de pe cruce a lui Isus Hristos, care se ruga lui Dumnezeu să îi ierte pe cei care L-au răstignit, pentru că efectiv nu știau ce fac (Luca 23:34). Într-adevăr, mulți dintre cei care au participat într-un fel sau altul la răstignire au fost iertați și reabilitați de Dumnezeu, pentru că s-au pocăit în ziua Rusaliilor, la predica apostolului Petru (Faptele Apostolilor 2:22-43). La fel de memorabilă este și discuția lui Dumnezeu cu profetul Iona. Acesta era mânios pentru că Dumnezeu nu i-a mai pedepsit pe cei din cetatea Ninive, pentru că s-au pocăit la avertismentul profetului. Urându-i pe asirieni, Iona spera ca aceștia să nu se pocăiască și să fie pedepsiți de Dumnezeu. Însă Dumnezeu are un altfel de caracter și ne invită pe fiecare dintre noi să învățăm de la El cum să iertăm: „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nicio trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor” (Iona 4:10-11)!