Răstignirea lui Isus Hristos este un eveniment relatat de surse istorice credibile, atât creștine, cât și necreștine. Pe lângă cele patru Evanghelii (Matei 27:25-50, Marcu 15:27-37, Luca 23:33-46, Ioan 19:23-30), există și documente necreștine care susțin ipoteza răstignirii lui Hristos și a morții Lui pe cruce. Istoricul Tacitus afirmă că Isus „a suferit pedeapsa extremă în timpul domniei lui Tiberiu”, în timp ce istoricul evreu Josephus Flavius ne spune că „Pilat l-a condamnat să fie răstignit”. Lucian din Samosata, un autor satiric grec, dar și Mara Bar-Serapion, un păgân, menționează răstignirea lui Isus Hristos în scrierile lor.

          Motivele pentru care Isus Hristos a fost condamnat la moarte sunt foarte plauzibile. El a fost acuzat că a amenințat că va distruge Templul (Matei 26:61), care era simbolul cel mai important al religiei iudaice, locul unde se țineau sărbătorile, se aduceau jertfele și în care se credea că este prezent Dumnezeu. Apoi, I s-a reproșat că este făcător de rele (Ioan 18:30), mulți lideri religioși considerându-L un profet fals care duce poporul în rătăcire. În plus, I s-a imputat că îndeamnă poporul la răscoală și că îi interzice să plătească taxe Cezarului (Luca 23:2). Însă cel mai grav lucru, în ochii liderilor religioși evrei, era că Isus pretinsese că este rege (Luca 23:2) și anume Mesia, Fiul lui Dumnezeu, punându-se pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Ei considerau aceste afirmații blasfemii la adresa lui Dumnezeu și de aceea au cerut pedeapsa cu moartea. Dacă evreii erau mai preocupați de implicațiile religioase ale acțiunilor lui Isus, romanii erau mai interesați de implicațiile politice ale faptelor sale, de faptul că ar putea instiga poporul la răscoală și că ar putea submina autoritatea Romei și a Cezarului.

          În procesele prin care a trecut în fața autorităților iudaice (Ana, marele preot Caiafa, consiliul evreiesc - Sinedriul), Isus a confirmat ceea ce liderii iudei considerau o blasfemie, și anume că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Astfel, El le-a furnizat suficiente motive iudeilor să Îl condamne la moarte. Când a fost adus în fața lui Pilat, acesta L-a întrebat dacă El este regele iudeilor (Ioan 18:33). Deși a răspuns că împărăția Lui nu este din lumea aceasta, Isus a confirmat că este un împărat, ceea ce i-a atras atenția lui Pilat, care nu putea să riște. Dacă era într-adevăr regele iudeilor, atunci El intra în categoria dușmanilor Cezarului, deci trebuia executat. Așadar, după ce a întrebat poporul, Pilat l-a condamnat la moarte. Unii istorici au pus la îndoială existența lui Pilat, deoarece nu existau indicii referitoare la el, în afară de câteva mențiuni în manuscrisele antice. Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului trecut, doi cercetători italieni (arheologi) au descoperit, în urma unor săpături efectuate în portul mediteranean Cezareea, o inscripție care atestă că Pilat din Pont a fost prefectul Iudeii, confirmând astfel existența și statutul acestuia.

          Șansele de a supraviețui în urma unei răstigniri erau extrem de mici, mai ales la acea dată, cu mijloacele medicale de atunci. Mărturiile din lumea antică relatează că răstignirile erau precedate de un proces crunt de biciuire a condamnaților, astfel încât ajungeau să li se vadă intestinele și venele (legea evreilor limita numărul loviturilor de bici la patruzeci; pe de altă parte, romanii nu aveau asemenea restricții și puteau depăși această limită; biciul era format dintr-un mâner lung de care erau legate fâșii lungi de piele, care aveau prinse bucăți de os și plumb ascuțite). Singura mențiune conform căreia cineva a supraviețuit unei răstigniri este dată de istoricul evreu Josephus Flavius. El ne vorbește despre trei prieteni de-ai lui care au fost răstigniți în timpul căderii Ierusalimului. El afirmă că a intervenit pe lângă comandantul roman Titus, care a poruncit ca aceștia să fie dați jos de pe cruce și să li se acorde cea mai bună îngrijire medicală posibilă. Nu ni se spune cât timp au stat aceștia pe cruce, nici dacă au fost biciuiți în prealabil. Cu toate acestea, doi dintre ei au murit. Existau șanse extrem de mici ca o victimă să supraviețuiască răstignirii, chiar și în cele mai bune condiții.

          Nu există nicio dovadă că Isus ar fi beneficiat de asemenea condiții, că ar fi fost dat jos de pe cruce mai repede sau că I s-ar fi acordat îngrijiri medicale. Evangheliile consemnează că Isus a fost biciuit, înainte de răstignire (Matei 27:26; Marcu 15:15; Ioan 19:1). Ajuns la locul execuției, Isus a fost legat cu frânghii de cruce, ca orice condamnat. I s-au bătut piroane în încheieturile mâinilor și în picioare, căci palma nu putea susține greutatea corpului. Piroanele treceau prin nervul median din încheieturile mâinilor, provocând o durere atroce. O parte dintre sceptici au pus la îndoială posibilitatea țintuirii pe cruce prin introducerea de piroane în mâini și picioare. Totuși, în a doua jumătate a secolului trecut, s-au descoperit rămășițele unei victime care fusese răstignită. Mormântul acesteia datează din primul secol al erei noastre. Victima avea un piron lung care îi trecea prin osul gleznei și care mai avea agățate de el bucăți din lemnul de măslin al crucii. Această descoperire arheologică întărește ideea că, în vremea lui Isus Hristos, se practica răstignirea prin țintuirea cu piroane.

          Și alte surse antice confirmă ceea ce Noul Testament susține, referitor la zdrobirea picioarelor condamnaților (Ioan 19:32-33). În timp ce atârna pe cruce, condamnatul respira foarte greu. Ca să poată inspira și expira, el trebuia să își susțină greutatea corpului sprijinindu-se pe picioare și trebuia să se ridice cu ajutorul mâinilor, ceea ce îi provoca o durere imensă. Cu timpul, răstignitul ajungea să fie atât de epuizat, din cauza durerii, efortului și a rănilor, încât nu mai putea face aceste mișcări pentru a respira și se sufoca. Când romanii doreau să grăbească moartea unei victime, zdrobeau picioarele acesteia, împiedicând-o să se ridice, ca să respire.

          Conform Noului Testament, picioarele celor doi tâlhari răstigniți împreună cu Isus au fost zdrobite de ostașii romani, dar cele ale lui Hristos nu, pentru că aceștia constataseră că El murise deja (Ioan 19:31-37). După ce a constatat moartea lui Isus, unul din soldații romani I-a străpuns coasta cu o suliță și de acolo a ieșit sânge și apă. Eliberarea de sânge și apă, dintr-o asemenea rană de suliță, este un semn cert al morții victimei, căci reprezintă un indiciu al coagulării masive a sângelui în arterele principale ale victimei. Referitor la duritatea răstignirii, oratorul roman Cicero a declarat că este „cea mai crudă și mai odioasă dintre torturi”, iar Josephus Flavius, istoricul evreu, fost consilier al lui Titus, spunea, după ce a asistat la mai multe răstigniri, că sunt „cele mai infame morți”. În final, există un consens, în rândurile marii majorități a comunității științifice, chiar și printre cei care nu cred în învierea lui Isus Hristos, prin care se admite existența, răstignirea și moartea lui Isus Hristos.