În Faptele Apostolilor, observăm că Dumnezeu i-a smerit pe majoritatea apostolilor și pe alți creștini iudei. Aceștia credeau că mântuirea este disponibilă doar pentru neamul lor și considerau că limba lor, legământul iudaic și națiunea lor sunt superioare altor națiuni. Pavel tratează problema iudeilor în Epistola după Romani. Aceștia se încredeau în lege și în faptul că ei sunt urmașii lui Avraam (Luca 3:8). Cei mai mulți dintre ei nu au ascultat de Isus Hristos (Ioan 8:39). Astfel, păgânii care nu erau în căutarea mântuirii au găsit-o, iar iudeii care o căutau în legea lor nu au găsit-o (Romani 9:30-32). Pavel începe pasajul din Romani 9 descriind darurile oferite de Dumnezeu lui Israel: înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele că Mesia va fi din neamul lor. Iudeii vedeau aceste lucruri ca pe o garanție pentru mântuire. Totuși, Pavel afirmă că mulți iudei nu sunt salvați. Lucrul cel mai important nu este să fii urmaș al lui Avraam, ci să asculți de Dumnezeu. Cei care fac voia lui Dumnezeu constituie adevărata sămânță a lui Avraam.

          Apostolul Petru, cel care trebuia să ducă Evanghelia până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1:8), s-a împiedicat inițial de pragul casei lui Corneliu. Se pare că Petru nu a înțeles pe deplin această chemare pe care le-a făcut-o Mântuitorul, nici măcar după experiența Rusaliilor. Dumnezeu a fost nevoit să îi vorbească de trei ori lui Petru și să îi specifice că nu poate numi pe nimeni spurcat sau necurat, în baza legii lui Moise. Venise vremea harului și oferta de mântuire a lui Dumnezeu era pentru toate neamurile pământului (Faptele Apostolilor 10:9-48). Apoi, unii dintre creștinii iudei l-au mustrat pe Petru, pentru că a mâncat în casa unor netăiați împrejur, până când apostolul le-a explicat planul lui Dumnezeu de a oferi mântuirea tuturor națiunilor lumii. A fost deci necesar ca iudeii să se golească de mândria lor națională și religioasă, care zăcea în ei de aproximativ un mileniu. Prin vorbirea în alte limbi omenești, Dumnezeu i-a smerit pe iudei, care au ajuns să vorbească/audă despre minunile lui Dumnezeu în limbile celor netăiați împrejur (pe care îi consideraseră inferiori din mai multe puncte de vedere).

          Nici noi nu suntem mai pocăiți decât apostolii. Doar noi știm în câte situații am fost mândri, egoiști și ne-am crezut superiori altor oameni. Doar noi și Dumnezeu știm cât a avut El de lucru cu noi și cât mai are încă. Însă dacă vrem să fim eficienți când facem evanghelizare, trebuie neapărat să ne smerim. Nu putem avea succes dacă nu ascultăm ce au de spus și ceilalți. Indiferent de care parte este adevărul, acesta nu poate fi promovat prin aroganță. Când facem evanghelizare, noi trebuie să considerăm că suntem niște simpli cerșetori, care le spun altora unde să găsească hrană. Nu trebuie să afișăm o superioritate morală atunci când vorbim despre credința noastră. Atitudinea noastră nu ar trebui să fie ceva de genul „sunt mai bun decât tine, pentru că sunt creștin”, ci „am descoperit ceva foarte folositor și valoros … îți indic să încerci și tu”. Noi ar trebui să ne identificăm cu problemele celor cărora le vestim Evanghelia, să empatizăm cu ei. Până la urmă, toți suntem păcătoși și avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Nu suntem unii mai presus decât ceilalți. Dacă însă doar dorim să le demonstrăm celorlalți că avem dreptate, nu vom avea succes în evanghelizare. Biblia ne spune că harul și adevărul au venit prin Isus Hristos (Ioan 1:17). Un adevăr spus fără har poate doar să condamne, dar un adevăr spus cu har are capacitatea de a cuceri inimi.