Cultul moaștelor se referă la venerarea rămășițelor trupești ale sfinților care au murit. Se practică închinarea în fața acestora, pentru vindecare sau beneficii materiale și spirituale. Însă aceste obiceiuri nu au suport biblic. Totuși, susținătorii lor aduc ca argumente două situații relatate în Biblie.

          Prima întâmplare este cea în care un om mort se atinge de oasele profetului Elisei și învie (2 Împărați 13:20-21). Este singura situație de acest fel și nu este susținută de niciun alt text biblic. Privind la contextul larg în care este săvârșită această minune (poporul Israel se confruntă cu problema idolatriei), putem spune că Dumnezeu dorește să confirme că Elisei a fost un profet trimis de El. În plus, Elisei a cerut, la înălțarea la cer a lui Ilie, o măsură dublă din puterea acestuia (2 Împărați 2:9-14). Deci această minune a fost necesară pentru a se împlini promisiunea făcută lui Elisei de către Ilie. Apoi, observăm că oamenii care l-au pus pe acel om mort în mormântul lui Elisei nu au intenționat să facă asta. Ei au acționat în acest mod dintr-o urgență, având în vedere că niște oști inamice s-au apropiat de ei. Astfel, ei nu au practicat cultul moaștelor, în speranța că acel om va învia dacă se va atinge de oasele profetului.

          A doua întâmplare biblică invocată este cea din Faptele Apostolilor 5:12-16. Apostolii au făcut multe minuni și semne, după ce au fost umpluți cu Duhul Sfânt. De aceea, oamenii au sperat că bolnavii se vor vindeca și dacă doar umbra apostolului Petru va trece peste ei. Însă nu putem ști dacă bolnavii s-au vindecat în acest fel (textul biblic prezintă doar modul în care gândeau oamenii). Apoi, chiar dacă ar fi fost așa, este lesne de înțeles că Dumnezeu a dorit să întărească mărturia apostolilor prin multe semne și minuni, căci creștinismul era la începuturi. Biblia are însă alte recomandări în astfel de situații. Apostolul Iacov ne învață că bolnavii trebuie să le ceară liderilor spirituali să se roage pentru ei (Iacov 5:13-14). Tot Iacov ne mai îndeamnă să ne rugăm unii pentru alții și să venim cu problemele noastre înaintea lui Dumnezeu. Nicidecum nu trebuie să căutăm ajutor la persoanele care au murit și nici să ne închinăm rămășițelor lor pământești. Apostolul Pavel împărtășește aceeași opinie. El ne arată că, în biserica lui Hristos, există oameni care au primit, de la Duhul Sfânt, daruri de vindecare (1 Corinteni 12:7-11). Când explică lucrarea pe care Dumnezeu o face cu biserica Lui, prin Duhul Sfânt, apostolul Pavel exclude din start orice om decedat.

          Biblie ne oferă câteva perspective utile în legătură cu persoanele care au decedat. Încă din vremea Vechiului Testament, observăm că evreii nu practicau închinarea la moaște (deși ei cunoșteau locația mormintelor patriarhilor - peștera Macpela și mormântul lui David – Faptele Apostolilor 2:29). Nici apostolii și nici creștinii primelor trei secole nu au adus venerație la mormintele martirilor și nici nu s-au închinat la rămășițele lor. De asemenea, primii creștini nu au avut zile dedicate morților și nici sărbători în cinstea lor. Și nu au practicat nici ritualuri pompoase la înmormântări. Biblia ne spune că, la moartea martirului Ștefan, el a fost jelit de către apropiați (Faptele Apostolilor 8:2). Însă creștinii nu au făcut niciun act de venerație față de trupul martirului. Apoi, Biblia îi condamnă, în repetate rânduri, pe cei care locuiesc printre morți (Isaia 65:2-6). În Noul Testament, ni se spune că un demonizat locuia în cimitir (Marcu 5). După ce Isus Hristos l-a vindecat, omul a ieșit din acel loc și a plecat la familia lui.

          Cultul moaștelor își are originea în tradițiile popoarelor păgâne din Antichitate (greacă, romană). Acolo regăsim sărbători închinate morților și închinare la moaște. În creștinism, cultul moaștelor a fost introdus în secolul al patrulea. Împăratul Constantin a adus în biserici rămășițele celor martirizați anterior. Ulterior, moaștele au fost legalizate, în diferite sinoade ecumenice. În zilele noastre, regăsim aceste practici la bisericile tradiționale.