Conștiința, limbajul și capacitățile intelectuale deosebite, prezente doar la oameni, sunt câteva dintre cele mai puternice argumente că noi nu am evoluat din maimuțe. Întrucât evoluționiștii nu au contra-argumente legat de aceste aspecte, în discursurile lor, în muzeele pe care le controlează, în unele manuale școlare, ei apelează la registrul de fosile, pentru a găsi presupusele urme ale evoluției umane. Majoritatea dintre ei nu susțin că oamenii au evoluat din grupele de maimuțe existente în prezent, ci din creaturi intermediare, numite hominizi (vietăți oarecum hibride, ce fac trecerea de la maimuțe la oameni), care au existat în urmă cu milioane de ani. Multe dintre aceste „creaturi” propuse de evoluționiști există doar în poze, ele nu au vreo legătură cu realitatea. Majoritatea fosilelor de acest gen sunt clasificate în mod eronat. Pentru evoluționiști, este mult mai facil să caute sau să inventeze presupuse fosile care să-i ajute să-și explice teoria. Când nu mai au argumente în plan intelectual și științific, evoluționiștii coboară ștacheta și apelează la registrul fosilelor, din simplul motiv că acela este mult mai ușor de manevrat, în direcția dorită de ei. Iar adăugarea ingredientului „în urmă cu milioane de ani” face și mai ridicol demersul lor, căci teoria lor „științifică” nu poate fi testată.

          În legătură cu fosilele numite hominizi, trebuie menționat, încă de la început, că ele sunt foarte rare. Registrul de fosile conține un mic procent de asemenea exemplare, la care nu mulți oameni au acces direct. Pentru orice cercetător, este mai prestigios să declare că a găsit o fosilă care poate fi încadrată în categoria hominizilor, decât să afirme că fosila reprezintă un strămoș al maimuțelor. Ca rezultat, nu se prea caută strămoși ai maimuțelor actuale. Dr. David Menton prezintă trei modalități prin care evoluționiștii încearcă să introducă în scenă hominizii, ca verigi lipsă în basmul evoluției umane. [1]

          În primul rând, unii evoluționiști amestecă fosilele de maimuțe cu fosilele de oameni și apoi le declară ca fiind un singur organism, un adevărat hominid. Cel mai celebru exemplu de hominid care nu reprezintă decât o combinație de oase de maimuțe cu oseminte umane este „Omul de Piltdown”. În anul 1912, Charles Dawson, medic și paleontolog amator, a descoperit o mandibulă (osul maxilarului inferior) și o parte a unui craniu, în regiunea Piltdown din Anglia. Mandibula era asemănătoare cu cea a unei maimuțe, dar avea dinți care prezentau similarități cu cei ai oamenilor. Însă craniul semăna mult cu unul uman. Aceste elemente au fost combinate într-un hominid numit „Omul zorilor”, care a fost datat în urmă cu cinci sute de mii de ani. Ulterior, s-a demonstrat că totul a fost o farsă foarte atent plănuită. Craniul era uman (vechi de aproximativ cinci sute de ani), iar maxilarul s-a dovedit a fi de la o femelă urangutan, ai cărei dinți fuseseră în mod evident aranjați ca să semene cu modul de poziționare a dinților umani. Succesul acestei păcăleli a durat aproximativ cincizeci de ani. În urma acestei fraude, evoluționistul Sir Solly Zuckerman a declarat că metoda de a argumenta descendența oamenilor din maimuțe, utilizând registrul de fosile, este îndoielnică. [2]

          În al doilea rând, alți adepți ai teoriei evoluționiste încearcă să scoată în evidență anumite trăsături ale fosilelor maimuțelor, făcându-le să pară similare cu anumite caracteristici ale oamenilor. În această categorie intră toate australopitecinele dar și o serie de alte maimuțe dispărute, cum ar fi Ardipithecus, Orrorin, Sahelanthropus și Kenyanthropus. Toate aceste fosile au trăsături specifice maimuțelor (e. g. cranii, bazine, membre superioare, membre inferioare). Cu toate acestea, australopitecinele (în special Australopithecus afarensis) sunt deseori descrise ca având mâini și picioare similare cu cele ale omului modern, o postură verticală și un mers uman. Cel mai cunoscut exemplar de Australopithecus afarensis este fosila cunoscută sub numele de Lucy. Există manechine care vor să reproducă înfățișarea acestei fosile. Acestea prezintă un corp feminin păros, asemănător omului, cu mâini și picioare umane, dar cu un cap similar cu cel al unei maimuțe. Puțini oameni sunt conștienți de faptul că aceste înfățișări reprezintă denaturări grosolane ale realităților științifice despre fosilele de tip Australopithecus afarensis. Paleoantropologii Jack Stern și Randall Sussman afirmă că mâinile acestei specii sunt surprinzător de similare cu cele ale unei specii de cimpanzei. Ei mai declară că picioarele, ca și mâinile, sunt lungi, curbate și cu o musculatură foarte dezvoltată, la fel ca cele ale primatelor care locuiesc în copaci. Autorii concluzionează că niciun primat viu nu are astfel de mâini și de picioare, cu orice alt scop decât pentru a îndeplini cerințele unei vieți cu normă întreagă sau parțială în copaci. [3] Tot astfel, anatomistul evoluționist Charles Oxnard confirmă că australopitecinele nu sunt fosile de tranziție dintre maimuțe și oameni. El mai declară că este recunoscut, pe scară largă, faptul că australopitecinele nu sunt deloc apropiate ca structură de oameni și că aceste creaturi au trăit, cel puțin parțial, în copaci. Cercetătorul arată că degetul mare al celebrei Lucy (Australopithecus afarensis) este poziționat ca la cimpanzei. [4]Nici măcar paleoantropologul Donald Johanson, cel care a descoperit fosila Lucy, nu consideră că Australopithecus africanus ar fi o verigă de legătură între maimuțe și oameni. [5] Pe de altă parte, australopitecinele au fost analizate cu tehnologia razelor X. S-a constatat că ele nu aveau un mers obișnuit în poziție verticală. Același studiu arată că Homo erectus avea un mers în poziție verticală, în timp ce Homo habilis era mai puțin „biped” chiar și decât australopitecinele. [6] În ciuda acestor dovezi, unele muzee continuă să o înfățișeze pe Lucy cu picioare similare cu cele ale oamenilor. Totuși, un aspect pozitiv este că mai multe muzee au început să îi arate mâinile cu degete lungi și curbate și nu mai consideră că australopitecinele ar fi strămoșii oamenilor. În final, este interesant dacă toate muzeele vor elimina australopitecinele dintre seria strămoșilor omului, așa cum ar trebui să o facă. Basmul evoluției umane nu și-ar mai păstra aspectele mitologice dacă din el ar dispărea acești eroi principali.

          Cea mai întâlnită și mai josnică metodă folosită de către unii evoluționiști este aceea prin care pun în evidență anumite trăsături ale fosilelor umane, făcându-le să pară similare cu anumite caracteristici ale maimuțelor. În această categorie intră Homo erectus, Homo heidelbergensis, Homo ergaster și Homo neanderthalensis.

          Fosilele omului de Neanderthal au fost descoperite în anul 1856, de către un muncitor care făcea săpături într-o peșteră de calcar, în valea Neander, lângă Dusselsdorf, în Germania. Oasele au fost analizate de către un anatomist (profesorul Schaafhausen) care a ajuns la concluzia că sunt fosile umane. Nu a fost acordată prea multă atenție acestei descoperiri, decât după ce Darwin și-a publicat, în anul 1859, lucrarea „Originea Speciilor”. Atunci a început o căutare intensă de fosile care să poată fi clasificate ca verigi intermediare între maimuțe și oameni, pentru a se confirma ideile lui Darwin. Adepții lui Darwin au început să afirme că omul de Neanderthal este un hominid, o creatură intermediară între maimuțe și oameni. Mulți cercetători au criticat aceste idei ale darwiniștilor, inclusiv marele anatomist Rudolph Virchow. Acești cercetători considerau că fosilele de Neanderthal erau fosile umane, deși pe unele dintre ele observaseră semne ale unor boli precum rahitismul sau artrita. Peste trei sute de fosile de Neanderthal au fost găsite, în mai multe locuri din lume (e. g. Belgia, China, Africa centrală și de nord, Grecia, nord-vestul Europei, Cehia, Orientul Mijlociu). Acest grup de oameni are următoarele trăsături specifice: creste proeminente ale sprâncenelor, frunte joasă, craniu lung și îngust, maxilar superior proeminent, maxilar inferior puternic și bărbia scurtă. Niciuna dintre aceste caracteristici nu sunt atipice anatomiei umane. De asemenea, se consideră, pe baza capacității craniului, că omul de Neanderthal avea creierul mai mare decât mărimea medie a creierului omului modern. Cele mai multe idei false despre omul de Neanderthal au fost alimentate de către francezul Marcelin Boule care, în anul 1908, a studiat două schelete de Neanderthal găsite pe teritoriul Franței (Le Moustier și La Chapelle-aux-Saints). Boule a declarat că oamenii de Neanderthal sunt inferiori oamenilor obișnuiți, din punct de vedere anatomic și intelectual și că sunt mai apropiați de maimuțe decât de oameni. Mai mult, Boule a concluzionat că omul de Nearnderthal avea o postură căzută și că nu putea să meargă drept. Aceste păreri neavizate au fost amplificate și popularizate de către mulți evoluționiști, până pe la mijlocul anilor 1950. În anul 1957, anatomiștii William Straus și A. J. Cave au analizat unul dintre cele două schelete de Neanderthal care au creat controverse (La Chapelle-aux-Saints). Aceștia au stabilit că individul a suferit de o artrită severă (așa cum a sugerat și Virchow, în urmă cu aproape o sută de ani) care i-a afectat vertebrele și maxilarul și i-a îndoit postura. Aceste observații sunt consistente cu epoca glaciară în care au trăit oamenii de Neanderthal. S-ar putea ca ei să fi căutat adăpost în peșteri și, în condițiile unei diete sărace și a lipsei luminii, ar fi putut apare, cu ușurință, boli care să le afecteze oasele, precum rahitismul sau artrita. Pe lângă dovezile anatomice, există și unele dovezi despre cultura lor. [7] Ei își îngropau morții și aveau ritualuri de înmormântare, uneori acopereau cadavrele cu flori. Ei au creat o serie de unelte din piatră și au prelucrat pielea de animale. Printre fosilele de Neanderthal a fost descoperit și un flaut din lemn. Unele rămășițe de Neanderthal arată că au fost indivizi care au trăit mai mult, în ciuda unor răni sau boli mai grave. Aceasta înseamnă că au fost îngrijiți și hrăniți de alți compatrioți, care le-au arătat compasiune. Apoi, s-a descoperit că ei aveau aceeași genă (FoxP2) care le dă oamenilor moderni abilitatea de a vorbi. [8] În zilele noastre, evoluționiștii depun mari eforturi pentru a-i dezumaniza pe oamenii de Neanderthal. Unii dintre ei afirmă că aceștia nici măcar nu sunt direct legați de omul modern, din cauza unor mici diferențe în fragmente mici de ADN. Însă ideile lor sunt contrazise de mai multe dovezi. În primul rând, paleoantropologul Erik Trinkaus, specializat în studiul oamenilor de Neanderthal, afirmă că oamenii de Neanderthal nu sunt inferiori oamenilor moderni nici din punct de vedere anatomic, nici intelectual și nici lingvistic. [9] Pe de altă parte, mai mulți cercetători au analizat un schelet de Neanderthal, la nivel de ADN mitocondrial. [10] Secvența de ADN de pe acel schelet diferă față de ADN-ul uman în 22 până la 36 de locuri, în timp ce diferențele între oamenii moderni sunt între 1 și 24 de locuri. În ciuda unor voci care consideră că oamenii de Neanderthal sunt specii separate, rezultatele analizei menționate anterior îi încadrează în aceeași specie cu oamenii moderni. [11] Inclusiv omul de știință Robert W. Carter arată că genomul oamenilor de Neanderthal este ca al oamenilor moderni. [12]

          Un alt presupus hominid foarte popular este omul de Java, care a fost descoperit de către antropologul Eugene Dubois, în regiunea Trinil din India. În zilele noastre, acesta este numit Homo erectus (Pithecanthropus erectus). Deși Dubois a pretins că această creatură este o verigă lipsă între maimuțe și oameni (la fel crede și prolificul autor evoluționist Richard Dawkins), investigațiile științifice au arătat că Homo erectus nu reprezintă decât o „variantă rasială” a omului modern. Mai multe fosile de presupuși hominizi au fost analizate, atât de cercetători creaționiști cât și de cei evoluționiști, după mai multe criterii: mărimea și forma corpului, aparatul locomotor, maxilare și dinți, gradul de dezvoltare a scheletului și mărimea creierului. Datele cercetătorilor evoluționiști Wood și Collard[13] arată, cu certitudine, că Homo neanderthalensis este doar o „variantă rasială” a omului modern. Cu o foarte mare probabilitate, datele demonstrează că și Homo erectus, Homo heidelbergensis și Homo ergaster sunt tot „variante rasiale” ale omului modern (fac parte din același tip, definit de Biblie în Geneza – articolul „Modelul biblic creaționist” oferă mai multe detalii legat de noțiunea de „tip”). Pe de altă parte, aceste analize confirmă că Homo rudolfensis și Homo habilis sunt doar tipuri de australopitecine. Și paleontropoloaga creaționistă Dr. Sigrid Hartwig-Scherer (cercetătoare la Institutul de Antropologie și Genetică Umană, Universitatea Ludwing-Maximilian, Munchen) afirmă că Homo erectus/ergaster, Homo neanderthalensis și Homo sapiens sunt membrii aceluiași soi de bază despre care vorbește Biblia, denumit științific ca Homininae. Însă ea susține că australopitecinele (Australopithecus afarensis, Australopithecus anamensis, Australopithecus africanus, Australopithecus robustus, Australopithecus aethiopithecus, Australopithecus boisei și, posibil, Ardipithecus ramidus) fac parte dintr-un alt tip de creaturi, apropiate de maimuțe, însă bineînțeles, fără a fi strămoșii oamenilor. [14] Un alt cercetător creaționist, John Woodmorape, demonstrează că multe fosile clasificate ca Homo habilis și Homo rudolfensis sunt doar tipuri de australopitecine. [15] În plus, același cercetător arată că dimensiunile craniului fosilelor Homo erectus sunt similare cu cele ale craniului oamenilor moderni. [16] Și paleontropologul Dan Lieberman, de la Universitatea Harvard, susține că Homo erectus are o cutie craniană rezonabil de completă, care arată similar cu cea a omului modern. [17] Bineînțeles, Dan Lieberman ar spune că Homo erectus este un strămoș al omului modern. Însă analizele științifice făcute pe Homo erectus arată că acesta este doar o variantă a tipului de bază Homininae. În final, în anul 2001, unii cercetători au afirmat că mai multe caracteristici ale diverselor cranii umane arată că trebuie să fi existat încrucișări între unii indivizi aparținând categoriilor Homo sapiens, Homo neanderthalensis și chiar Homo erectus. [18]

          O altă mare problemă a evoluționiștilor este că mulți „eroi” ai basmului evoluției umane s-au dovedit a nu fi mai mult decât niște falsuri grosolane. Pe lângă exemplele anterioare, sunt demne de notat și minciunile în legătură cu presupusul hominid Zinjanthropus boisei (Omul spărgător de nuci), promovat intens de către o parte dintre cercetătorii evoluționiști, timp de aproximativ 10 ani, până când s-a descoperit că face parte din grupul australopitecinelor. Nici eroul „Ramapithecus” nu s-a dovedit a fi mai mult decât o varietate de urangutan, după ce multă vreme s-a spus despre el că este un hominid. În plus, este de remarcat legenda despre presupusul trib din Epoca de piatră, Tasaday, care trăia în jungla insulei Mindanao. National Geographic a creat un celebru documentar despre acest subiect, ce a fost vizionat în multe țări din întreaga lume. Însă în anul 1986, antropologul Oswald Iten a descoperit că povestea tribului Tasaday era o farsă. Apoi s-a dovedit că omul de afaceri Manuel Elizalde a inventat această istorie, ca să adune bani pentru regiunea Tasaday, unde oamenii trăiau în condiții simple, în colibe. Nu în ultimul rând, apreciez afirmația sinceră a evoluționistului Derek Ager. Acesta declară că toate istoriile evoluției pe care le-a ascultat încă din vremea studenției au fost demontate. De asemenea, el mai afirmă că experiența lui, de peste 20 de ani de activitate științifică, nu l-a determinat să-și schimbe opinia despre aceste povești. [19]

          Există două puncte de vedere majore printre evoluționiști, în legătură cu originile omului modern. Toți evoluționiștii urmează sfatul lui Darwin și îi caută pe strămoșii oamenilor în Africa. Prima categorie de cercetători susține că oamenii moderni au venit din Africa și i-au înlocuit pe hominizii mai puțin evoluați care au apărut mai devreme, tot pe continentul african. Alți evoluționiști spun că hominizii care au apărut în Africa, în urmă cu două milioane de ani, au evoluat în oameni moderni separat unii de alții, în diferite părți ale lumii. Având în vedere argumentele aduse în această carte, consider că aceste teorii sunt greșite. Antropoloaga Hartwig-Scherer a propus un model al originii oamenilor care se aliniază mai bine cu dovezile științifice actuale și care susține că toți oamenii aparțin unui singur „tip uman de bază” (articolul „Modelul biblic creaționist” oferă mai multe detalii legat de noțiunea de „tip”). Acest model este în armonie cu istoria biblică din Geneza 11, în legătură cu evenimentele de după Turnul Babel, când oamenii s-au împrăștiat pe toată suprafața pământului. Cercetătoarea susține că este posibil să fi existat trei valuri de migrații, pornind din zona Afro-Arabă. În timpul primei migrații, anumite populații de oameni s-au răspândit în diferite direcții și au dezvoltat morfologia tipică Homo ergaster în Africa și trăsături specifice Homo erectus în sud-estul Asiei. Al doilea val de migrație a produs morfologia tipică Homo neanderthalensis în Europa. În final, al treilea val de migrație a umplut pământul cu indivizi Homo sapiens. Trăsăturile diverse ale populației din ziua de astăzi pot reprezenta atât rezultatul amestecului dintre membrii diferitelor valuri migratoare, cât și cel al activării prin selecție naturală a unor gene care inițial au fost prezente în genomul primilor oameni, în stare recesivă. Articolul cercetătorului Carl Wieland, postat pe site-ul creation. com[20], conține mai multe detalii despre acest subiect.

Bibliografie

[1] în articolul Did Humans Really Evolve from Apelike Creatures? , care face parte din cartea The New Answers Book 2, editată de Ken Ham

[2] Sir Solly Zuckerman, Beyound the Ivory Tower, London: Weidenfeld & Nicolson, 1970, p. 64

[3] American Journal of Physical Anthropology 60(1983): 279-317

[4] Charles Oxnard, The Order of Man, Yale University Press, New Haven, 1984

[5] D. Johanson and T. D. White, A Systematic Assessment of Early African Hominids, Science 203:321,1979; 207:1104,1980

[6] Spoor, F, Wood, B. , and Zonneveld, F. , Implications of early hominid morphology for evolution of human bipedal locomotion, Nature 369(6482): 645-648,1994

[7] Carter, R. W. , The Painted Neandertal - Ancient cosmetics are upsetting evolutionary stories, 20 May 2010; A. J. Monty White, The Caring Neandertal, Creation 18(4): 16-17, September 1996

[8] Borger, P. and Truman, R. , The FoxP2 gene supports Neandertals being fully human, Journal of Creation 22(2): 13-14

[9] Natural History 87 (1978): 10

[10] M. Krings, A. Stone R. W. Schmitz, H. Krainitzki, M Stoneking, and S. Paabo, Neandertal DNA sequences and the origin of modern humans, Cell 90:19-30,1997

[11] M. Lubenow, Recovery of Neandertal mtDNA: an evaluation, Journal of Creation 12(1): 87-97,1998

[12] Carter, R. W. , Neandertal genome like ours (There may be Neandertals at your next family reunion!), 1 June 2010

[13] The human genus, Science 284(5411): 65-71,1999

[14] Apes or ancestors? - capitolul 9 al lucrării Mere Creation: Science, faith and intelligent design, scrisă de Wiliam A. Dembski, în anul 1998

[15] John Woodmorape, The non-transition in ‘human evolution’ - on evolutionists’ terms, Journal of Creation 13(2): 10-13,1999

[16] John Woodmorape, How different is the cranian vault thickness of Homo erectus from modern man? , Journal of Creation 14(1): 10-13,2000

[17] Gibbons, A. , Java skull offers new view of Homo erectus, Science 299(5611): 1293,28 februarie 2003

[18] Wolpoff, M. , et al. , Modern human ancestry at the peripheries: A test of the replacement theory, Science 291(5502): 293-297,12 ianuarie 2001; comentariu al lui Pennisi, E. , la p. 231, Skull study targets Africa-only origins

[19] Derek Ager, The nature of the fossil record, Proceedings of the Geologists’ Association, 87(2): 131-160,1976

[20] Carl Wieland, No bones about Eve, Creation 13(4): 20-23, septembrie-noiembrie 1991