Privind în interiorul ființei umane, putem afla adevăruri mai exacte decât analizând lucrurile care există în exterior. Filozoful C. S. Lewis a enunțat mai multe adevăruri în legătură cu legea morală, în cartea „Creștinismul redus la esențe”. [1] În acest capitol, voi prezenta șapte aspecte legate de acest subiect, preluând unele dintre ideile lui C. S. Lewis, la care voi adăuga alte câteva observații personale.

          Deseori, oamenii fac apel la o lege despre bine și rău, numită și legea naturii umane. Când doi oameni se ceartă, ei nu consideră că celălalt s-a comportat la întâmplare în situațiile care au condus la divergențele dintre ei. În schimb, fiecare face referire la un standard de conduită pe care se așteaptă ca cealaltă persoană să îl cunoască. Mai mult, persoana care se apără de acuzații nu încearcă să nege standardul moral pe care îl invocă acuzatorul. Însă, în apărarea ei, acea persoană încearcă să demonstreze că acțiunile sale nu încalcă vreun standard moral și că există un motiv sau o scuză care îi justifică comportamentul. Așadar, cearta este o încercare de a demonstra că cealaltă persoană greșește și nu ar avea vreun sens dacă cei implicați nu ar face distincție între bine și rău, între ceea ce este corect și ceea ce este greșit.

          Unul dintre argumentele cele mai populare împotriva existenței lui Dumnezeu este apariția și prezența răului în lume. Mulți se întreabă cum poate un Dumnezeu bun și drept să permită atâtea lucruri rele. Unii oameni sugerează că ar fi mai logic să acceptăm că Dumnezeu nu există, decât să încercăm să explicăm cum poate Dumnezeu coexista împreună cu răul. Totuși, dilema mea și a altor gânditori este de unde cunoaște o asemenea persoană că lumea este nedreaptă. Oamenii pot percepe nedreptatea doar pentru că există un standard neschimbător al dreptății, înscris în ființele lor. Așadar, nu putem ști ce este rău, dacă nu știm ce este bine. Și nu putem ști ce este bine, dacă nu există un standard neschimbător al binelui. Fără acest standard, orice împotrivire față de anumite fapte reprezintă doar o părere personală subiectivă.

          Unii oameni afirmă că această lege a naturii umane se referă la instinctele noastre (e. g. instinctul de dragoste, de conservare, sexual). Nimeni nu poate contesta că oamenii au instincte, însă legea morală este mai mult decât un instinct uman. Într-o situație limită, o persoană are două dorințe: voința de a ajuta persoanele aflate în pericol și impulsul de a se feri de pericol. În acest caz, impulsul de dragoste și cel de conservare se află în conflict. Dar, în sinea omului, există un alt lucru, aflat deasupra acestor două instincte, care îi spune că ar trebui să urmeze un impuls (de a ajuta) și să-l suprime pe celălalt (de a fugi). Din acest punct de vedere, C. S. Lewis face o comparație superbă între legea morală și o partitură muzicală. Partitura muzicală ne arată melodia care trebuie cântată, similar cu modul în care legea morală ne spune ce instinct să alegem în anumite situații. Notele partiturii muzicale pot fi asemănate cu instinctele omului.

          Dacă legea morală ar reprezenta doar unul dintre instinctele noastre, noi ar trebui să identificăm, înlăuntrul nostru, un instinct care este întotdeauna bun, adică în concordanță cu modul corect de a ne comporta. Nu există însă niciun impuls pe care legea morală să ne spună să-l ascultăm întotdeauna. Am putea crede că dragostea de oameni face excepție, dar acest lucru este fals. Dacă lăsăm deoparte dreptatea și încurajăm întotdeauna dragostea și toleranța față de anumiți oameni, putem nedreptăți anumite persoane. De exemplu. unii oameni sunt foarte toleranți în ceea ce privește drepturile omului. Aceștia se consideră evoluați și îi cataloghează drept intoleranți pe cei care sunt mai radicali în anumite privințe. Protejând excesiv drepturile indivizilor, ei susțin cu tărie posibilitatea avortului. Pentru simplitatea discuției, mă voi referi doar la cazurile în care sănătatea mamei nu este pusă în pericol și la situațiile în care copilul nu are anomalii psihice ireversibile și nu este rezultat în urma unui viol (discuția este mai complicată în aceste situații). Revenind la cazurile obișnuite, unii oameni se consideră foarte morali când susțin un astfel de avort, catalogându-i drept imorali și încuiați la minte pe cei care au altă părere. Totuși, în mod ironic, toți cei care se pronunță în favoarea avortului s-au născut deja. Este interesant ce părere ar avea dacă ar fi ei înșiși în uter. Cred că mulți dintre aceștia și-ar schimba radical poziția, în fața posibilității de a nu fi lăsați să se nască. Deci, în acest caz, nu este vorba despre o neclaritate a legii morale, ci este o chestiune de voință și de instinct. Oamenii pot suprima legea morală pentru a-și justifica unele acțiuni. Iată cum un instinct sau mai multe instincte pot fi schimbătoare, în funcție de anumite situații. Dar legea morală este neschimbătoare și oamenii și-o amintesc foarte bine, mai ales atunci când sunt direct și personal afectați.

          Când trebuie să explice legea morală, ateii afirmă că aceasta este doar o convenție socială, pusă în oameni prin educație. Deci omul este inventatorul legii morale și, în funcție de cât de evoluat și educat este el, și-o perfecționează mai bine. Însă cei care gândesc în acest mod nu fac distincție între convenții și adevăruri absolute. Din categoria convențiilor fac parte anumite reguli de ținută, unele reguli de circulație (în unele țări se conduce pe partea stângă a drumului, iar în altele pe partea dreaptă) și tot felul de alte lucruri similare. Există însă adevăruri absolute care nu depind de inteligența umană (e. g. principiul antropic, legile logicii și ale matematicii). Oamenii nu le-au inventat, ci le-au descoperit. Avem motive întemeiate să credem că legea morală face parte din categoria adevărurilor absolute, existente independent de capacitățile oamenilor. În primul rând, deși există diferențe între ideile morale din diferite perioade de timp, ele sunt cu mult mai mici decât își imaginează majoritatea oamenilor. Lucrarea „Desființarea omului”, scrisă de C. S. Lewis, [2] face o analiză pertinentă a deosebirilor dintre învățăturile morale ale egiptenilor, babilonienilor, hindușilor și ale altor popoare, comparându-le și cu învățătura noastră morală. Asemănările sunt izbitoare și nu cred că putem vorbi despre o moralitate foarte diferită la aceste națiuni. Oamenii s-au deosebit mereu în concepția lor față de persoanele cu care trebuie să fie altruiști (propria persoană, familia, prietenii, compatrioții sau toți oamenii). Dar egoismul nu a fost admirat niciodată la modul absolut. Tot astfel, bărbații au avut divergențe legat de numărul de neveste pe care pot să le aibă. Însă niciodată nu s-a admis că e permis ca un bărbat să ia orice femeie de care se simte atras, în orice condiții. Mai mult, mândria, înșelăciunea, frica, lașitatea și alte lucruri de felul acesta au fost mereu detestate, mai ales când oamenii le-au văzut manifestându-se la alte persoane. Chiar și în zilele noastre, există unele diferențe între opiniile națiunilor lumii. În India, mulți oameni venerează vacile, în timp ce alte popoare le mănâncă. Dar nu este vorba despre o diferență de valori morale între indieni și celelalte națiuni. Motivul pentru care unii indieni le consideră pe vaci ca fiind sacre nu are legătură cu legea morală obiectivă, ci cu credința lor în reîncarnare. Ei cred că vacile pot poseda sufletele unor oameni morți și, de aceea, nu vor să le mănânce. Majoritatea popoarelor nu au această credință și, prin urmare, consumă carne de vită. Deci ceea ce ne apare ca o diferență morală este, de fapt, un acord. Nici noi nu credem că este bine să mâncăm oameni. Așadar, ideea că este greșit să consumăm o ființă care are un suflet uman este considerată absolută de către ambele culturi. Însă hindușii și restul popoarelor nu au căzut de acord dacă sufletul unui om poate exista sau nu într-o vacă. Un alt exemplu este cel al criminalilor de război naziști. Ei au fost acuzați de violarea drepturilor fundamentale ale omului, definite de legea morală și menționate în legislația internațională. Această lege este cunoscută instinctiv de către națiuni. Dacă această lege nu ar fi fost dincolo de legile guvernului secular german, nu ar fi existat niciun temei ca aceștia să fie condamnați. De fapt, naziștii au invocat, ca scuză, legile guvernului secular german. Însă, dincolo de legile unui stat, există o lege morală absolută, în baza căreia au fost condamnați acești criminali.

          Din alte câteva rațiuni, omul nu poate fi inventatorul legii morale. Ateii darwiniști afirmă că există doar materie și că moralitatea omului a evoluat în același fel în care am evoluat și noi, prin selecție naturală. Cu alte cuvinte, moralitatea este determinată de moștenirea genetică. Ea se bazează pe instincte moștenite, nu pe un standard obiectiv al binelui și răului. Însă selecția naturală nu poate explica nici măcar apariția unor noi forme de viață. Este exclus ca această teorie să explice cum a apărut moralitatea în acele forme de viață. În primul rând, materia nu are moralitate. Particulele fizice și chimice nu sunt responsabile pentru moralitate și nici nu o cauzează. Nu putem stabili cât cântărește nedreptatea, nici dacă există un atom pentru curaj și nici compoziția chimică a moleculei fricii. Dacă substanțele materiale ar fi singurele responsabile pentru moralitate, atunci marii criminali nu ar fi avut vreo responsabilitate morală pentru ceea ce au făcut. Pur și simplu s-a întâmplat ca ei să aibă molecule rele. Tot astfel, dacă nu există Dumnezeu și dacă oamenii au evoluat din nisip și din noroi, noi nu avem un statut moral mai înalt decât nisipul. Căci nu există nimic, în afara noastră, care să ne confere un statut moral obiectiv. Nu în ultimul rând, legea morală nu a evoluat prin procese genetice. Chiar dacă putem moșteni anumite înzestrări morale și intelectuale de la părinți, nu putem afirma că acestea reprezintă legea morală. Apoi, chiar dacă posedăm niște înzestrări într-un anumit domeniu, nu putem susține că noi le-am creat, ci mai degrabă că le-am descoperit. De exemplu, principiile pe care se bazează teorema lui Pitagora existau înainte ca acesta să se nască, cu toate că el le-a formulat.

          Niciun om nu respectă în totalitate legea naturii umane. Această lege ne spune cum ar trebui să ne comportăm, deși deseori noi o încălcăm. Sigur, unii oameni fac progrese și ascultă destul de mult de ceea ce le spune această lege. Alții însă nu o respectă aproape deloc. Dar nimeni nu reușește să asculte în totalitate de ea. Mai există o observație demnă de luat în considerare, care este analizată și de C. S. Lewis. Oricine ar studia specia umană din afară, așa cum studiem universul și fenomenele fizice și chimice, fără să poată obține informații de la noi în vreun anumit mod, nu va găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem această lege morală. Observațiile ar putea arăta ce am făcut noi în anumite momente, dar legea binelui și răului se referă la ceea ce ar fi trebuit să facem. În mod similar, dacă există Cineva dincolo de univers, acesta nu poate fi descoperit printr-o simplă observare a fenomenelor fizice și chimice. După cum nici arhitectul unei clădiri nu poate fi identificat clar doar privind la părțile fizice ale acelei clădiri. Însă noi putem să aflăm mai multe detalii despre acest Cineva, uitându-ne înăuntrul ființei noastre. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, descoperim că nu suntem de sine stătători, ci ne aflăm sub o lege. Cineva dorește ca noi să ne comportăm într-un anumit fel, să facem binele. Și ne determină să ne simțim rău și incomod atunci când facem răul (este vorba despre mustrări de conștiință; cu cât unii oameni încalcă și mai flagrant legea naturii umane, conștiința lor poate fi înăbușită și poate reacționa tot mai rar). Acest Cineva seamănă cel mai bine cu gândirea și este dincolo de materie (este greu de crezut că materia poate avea așteptări sau că aceasta are capacitatea de a da instrucțiuni).

Bibliografie

[1] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1987, pp. 3-23

[2] C. S. Lewis, Desființarea omului, Humanitas, 2023