Modelul creaționist descris de către cercetătorul Jonathan Sarfati, [1] explică mult mai satisfăcător procesul apariției unor noi forme de viață. Creaționiștii, pornind de la Biblie, cred că Dumnezeu a creat diverse vietăți, care se pot reproduce după soiul lor (Geneza 1:11,12, 21,24, 25). Vietățile corespunzătoare unui soi se puteau împerechea doar în cadrul acelui soi, pentru a produce urmași fertili. Dar soiul, în concepția biblică, este o categorie mai largă decât ceea ce înțelegem noi astăzi prin specie. Exponenții fiecărui soi biblic dispuneau de o mare varietate de informații genetice (specifice soiului respectiv), astfel încât să le permită descendenților să se adapteze diferitelor condiții de mediu. Fiecare descendent conține informația genetică în pereche: moștenește jumătate din informația genetică de la mamă și jumătate de la tată. Pentru fiecare caracteristică a individului, există două gene moștenite de la ambii părinți. Un organism este heterozigot dacă alelele (genele cu aceeași funcție, situate la același nivel și purtate de cromozomii aceleiași perechi) sunt diferite. De exemplu, o alelă poate specifica grupa de sânge A, iar cealaltă alelă poate indica grupa de sânge B. Sau alte două alele pot codifica culori diferite ale ochilor. Uneori, cele două alele au un efect combinat, alteori doar o alelă (cea dominantă) are efect asupra organismului, în timp ce cealaltă (cea recesivă) nu are vreun impact. Un individ moștenește câteva zeci de mii de gene de la fiecare părinte. Unii cercetători (printre care și evoluționistul Francisco Ayala) afirmă că organismele descendenților sunt heterozigote în proporție de 6.7%. Aceasta înseamnă că, la fiecare o mie de gene, 67 de perechi de gene au alele diferite. Având în vedere numărul mare de celule sexuale diferite pe care le poate produce un organism, este de înțeles că soiurile inițiale au putut produce diferite subspecii specializate. Este ușor de observat că pot apărea caracteristici variate dacă descendentul moștenește, pentru o anumită trăsătură, două alele care au fost recesive la ambii părinți. Așadar, informația genetică a descendenților nu este nouă, ci este existentă, în diferite forme, la părinți.

          În cadrul unor populații numeroase, este puțin probabil să se piardă informație genetică, deoarece există multe copii ale genelor părinților la frați sau verișori. Dar dacă populația este de dimensiuni reduse, generațiile următoare pot pierde anumite trăsături genetice. Acest fenomen poartă denumirea de derivă genetică. Mai exact, deriva genetică este modificarea frecvenței alelelor unei gene într-o populație, de la o generație la alta. Frecvența alelelor într-o populație este dată de proporția copiilor unei gene care au o anumită configurație. Deriva genetică poate cauza dispariția unor alele și poate reduce variabilitatea genetică (proprietatea ființelor vii de a se deosebi unele de altele și de a-și schimba, sub influența mediului și a eredității, însușirile lor morfologice, fiziologice și biochimice). Un caz special de derivă genetică este efectul de fondator. Efectul de fondator reprezintă pierderea variabilității genetice ce apare atunci când o nouă populație are ca origine un număr foarte mic de indivizi dintr-o populație mai mare. Ca urmare a pierderii variabilității genetice, noua populație poate avea unele trăsături distincte în raport cu populația mamă din care este derivată. Atât deriva genetică cât și efectul de fondator au la bază procesele de pierdere și/sau selectare de informație genetică. După evenimentele de la Turnul Babel, când populația lumii s-a dispersat, este posibil să fi apărut fenomene precum deriva genetică sau efectul de fondator, în cazul unor grupuri de oameni de dimensiuni reduse care nu s-au mai amestecat cu alte populații.

          Creaționiștii folosesc termenul ebraic „baramin” pentru a defini soiurile create de Dumnezeu (în ebraică, „bara” = „creat” și „min” = „tip”, „fel”). Se crede că „baramin” se află la nivelul „familie” și, pentru unele plante sau animale, la nivelul „ordin” (conform schemei de clasificare folosită în zilele noastre). În rare ocazii, un soi (tip) poate fi echivalent cu nivelul „gen” sau „specie”. Așadar, granițele unui soi biblic nu corespund neapărat cu clasificările făcute de oameni (i. e. regn, încrengătură, clasă, ordin, familie, gen, specie). Dar aceasta nu înseamnă că termenul „soi” este folosit greșit de către Biblie. Mai degrabă sistemul uman de clasificare a viețuitoarelor s-ar putea îmbunătăți. În acord cu ceea ce spune Biblia despre soiurile viețuitoarelor și în acord cu părerile unor oameni de știință calificați în domeniu, [2] putem să îi clasificăm pe descendenții soiurilor originale din zilele noastre. Dacă două creaturi se pot împerechea în mod natural, ele aparțin aceluiași soi original, creat de Dumnezeu. Dacă însă acestea nu pot procrea, nu înseamnă că ele trebuie să fie parte din soiuri distincte. Imposibilitatea de a procrea se poate datora unor mutații degenerative sau altor factori. Până la urmă, există suficiente cupluri umane care nu pot avea copii, iar exponenții nu aparțin unor specii diferite.

          Conceptul „baramin” este important pentru a înțelege modul în care Noe a așezat animalele pe corabie. Dacă soiul biblic este la nivelul „familie” sau „ordin”, a existat suficient loc pe arcă pentru a lua două animale de fiecare fel și câte șapte din unele soiuri. După potop, animalelor li s-a spus să se înmulțească pe pământ (Geneza 8:17). Pe măsură ce animalele au făcut acest lucru, în urma selecției naturale, a mutațiilor și a altor mecanisme similare s-a produs procesul de speciație în cadrul soiurilor originale (baramin). Speciația era necesară pentru ca animalele să supraviețuiască într-o lume foarte diferită, după potop. Așadar, din perspectivă biblică, animalele terestre (e. g. lupii, zebrele, oile, leii etc.) au cel puțin doi strămoși care au fost pe corabia lui Noe, în urmă cu aproximativ 4380 de ani. Descendenții animalelor de pe corabie au suferit multe modificări de-a lungul timpului, însă doar în cadrul aceluiași soi. Un exemplu este soiul câine, ai cărui membri actuali (e. g. coioți, dingo, câini domestici etc.) au descins dintr-un soi ancestral de lup. [3]

          Animalele hibride sunt rezultatul împerecherii a două animale din același soi. S-au obținut anumite viețuitoare hibride prin împerecherea unor membri din familia Equidae. De exemplu, zonkeys sunt rezultatul împerecherii unui mascul de zebră cu o femelă de măgar iar zorses apar în urma încrucișării unui mascul de zebră cu o femelă de cal. Tot astfel, catârii se nasc în urma împerecherii unui mascul de măgar cu o femelă de cal, iar hinnies, deși mai rari, apar din încrucișarea unui mascul de cal cu o femelă de măgar. Infertilitatea apare foarte frecvent la aceste viețuitoare, deși s-au văzut și excepții. Alte animale hibride foarte spectaculoase au apărut prin împerecherea unor membri ai familiei Felidae. Ligrii sunt rezultatul încrucișării unui mascul de leu cu o femelă de tigru și sunt cele mai mari feline din lume, cântărind peste 450 de kilograme. Tigonii apar în urma împerecherii unei femele de leu cu un mascul de tigru. Aceste împerecheri apar doar în captivitate, deoarece leii, cu mici excepții, trăiesc în Africa, tigrii trăiesc în Asia, iar cei doi sunt dușmani în sălbăticie. Femelele hibride sunt de obicei fertile, în timp ce masculii nu se pot reproduce. Și între unele exemplare care trăiesc în ocean, în cadrul familiei Delphinidae, pot să apară hibrizi. Wholphinul este rezultatul încrucișării falsei balene ucigașe (genul Pseudorca) cu delfinul cu botul gros (genul Tursiops). O astfel de împerechere a avut loc în captivitate, la Parcul Sea Life din Hawaii, în anul 1985. [4] Așadar, există exemple în care unele creaturi se pot împerechea, chiar dacă aparțin unor specii sau genuri distincte (acestea fac parte din același soi biblic), rezultând astfel urmași hibrizi. Totodată, împerecherea este posibilă și în cazul unor exemplare care aparțin unor specii politipice (care conțin cel puțin două subspecii diferite, cu unele trăsături distincte, în funcție de habitatul în care trăiesc diverși exponenți).

          Modelul creaționist susține formarea rapidă, în timp scurt, de noi varietăți în cadrul unei specii sau chiar de noi subspecii. Aceasta pentru că toate varietățile de vertebrate care se găsesc pe uscat descind din animalele care au coborât din arcă, în urma potopului de pe vremea lui Noe, cu aproximativ 4380 de ani în urmă. Însă modelul propus de Darwin are nevoie de milioane de ani și de adăugarea de noi informații genetice la reproducerea creaturilor. Se pare însă că știința susține varianta biblică. Biologii au identificat cazuri în care unele specii s-au adaptat rapid noilor condiții de mediu (e. g. șopârlele din Bahamas, guppies din Trinidad, șoarecii de casă din Madeira, margaretele de pe insula British Columbia, țânțarii veniți în metroul din Londra, în urmă cu aproximativ 80-100 de ani, care s-au adaptat la viața subterană și au ajuns atât de distincți de populația părinte încât nu se mai reproduc cu exponenții acesteia etc.). Toate aceste adaptări rapide nu presupun adăugare de informație genetică, ci selectarea și/sau pierderea informației genetice. Ele reprezintă o dovadă de netăgăduit că modelul creaționist este cel confirmat de către știință.

Bibliografie

[1] Jonathan Sarfati, Refuting Evolution 2, Creation Book Publishers, February 2016, pp. 74-77

[2] Jonathan Sarfati, Carl Wieland

[3] Savolainen et al. , Genetic Evidence for an East Asian origin of Domestic Dogs, Science 298 (2002): 1610-1613

[4] Stephen Adams, Dolphin and Whale Mate to Create a Wholphin, Telegraph. co. uk website news, April 2,2008, Telegraph Media Group Limited, www. telegraph. co. uk/news/uknews/1582973/Dolphin-and-whale-mate-to-create-a-wolphin. html