De ce mântuirea NU se poate pierde!

Pe acest subiect și nu doar, mulți pot veni cu versete pro și contra. De aceea întrebarea care se ridică, oare Biblia se contrazice pe sine? Clar, nu.

Dacă într-adevăr ar exista în Scriptură doctrine ale mântuirii ce se dau cap în cap, atunci toți oamenii am avea probleme grave cu locul unde ne vom petrece veșnicia.

În mod clar, două puncte de vedere diferite, nu pot fi ambele adevărate. În Scripturi nu există o relativitate a adevărului, ci un adevăr absolut. Totuși, motivul pentru care există subiecte ca cel de față împărțit în două tabere, se datorează faptului că, unii aleg să rămână in contextul celor citite, pe când alții scot din context și fac un pretext.

De aceea, în continuare vom vedea majoritatea versetelor care ar susține pierderea mântuirii, dar în contextele lor, pentru a vedea de fapt adevărul.

Ø  Luca 22.31-32, din dialogul dintre Domnul Isus cu Petru, datorită afirmației făcute  ”Eu M-am rugat…să nu se piardă credința ta”, mulți au înțeles doar că, credința se poate pierde. Dar în aceste versete, tocmai inversul se dovedește, anume că Petru datorită mijlocirii Domnului Isus, el nu va pierde credința. Ca atare, așa cum spune în Iuda 1.3: credința a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.

Ø 1 Tim. 1.6,18-20; 4.1-2; 6.10,21, în epistola lui Pavel către Timotei se regăsesc aceste versete în care se fac următoarele mențiuni clare: ”unii s-au îndepărtat și au rătăcit”; despre alții se menționează că ”au pierdut cugetul curat și au căzut din credință”; alții s-au lepădat de credință, ca să alipească de duhuri înșelătoare și învățăturile dracilor; alții au umblat după bani și au rătăcit de la credință; pe când alții au mărturisit despre știință, iar în final au rătăcit de la de la credință.

De aceea trebuie să înțelegem contextul în care Pavel zicea aceste lucruri și să cercetăm Scriptura, cum a fost posibil ca acei oamenii să ajungă în această stare.                                                                              Pavel în epistolele lui către Timotei, dezvăluie care este starea unora care au pretins că sun credincioși, ca atare să se ferească astfel de ei (2 Timotei 4.15). Pavel spune numele acestor frați mincinoși (cum îi și numește în 2 cor. 11.26 și Galateni 2,4), care au pretins credință, Imeneu, Filet și Alexandru, cel din urmă făcându-i foarte mult rău lui Pavel (2 Tim. 4.14).

Autorul cărții Evrei susține: Noi nu suntem din aceia care dau înapoi, ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului (Evrei 10.39). Cu atât mai mult, pe lângă faptul că cei autentici nu dau înapoi, Pavel mai afirmă către Timotei faptul, că în ciuda circumstanțelor, temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită; scoțând în evidență totodată și faptul că, cei ce sunt ai Hristos, rămân verticali, statornici (2 Tim. 2.17-19).

      Apostolul iubirii explică în epistola sa, că, cei care au ieșit din mijlocul lor, de fapt nu erau dintre ei, căci dacă ar fi fost, ar fi rămas. Dar ei au ieșit tocmai ca să se arate că nu toți sunt dintre ai lor (1 Ioan 2.19).

Ø 2 Timotei 4.10, în acest verset se regăsește un frate pe nume Dima, care efectiv a ajuns să fie atât de ponegrit de cei din zilele noastre din pricina unei alegerii făcute. Dar surpriza multora va fi, când el va fi văzut  în Împărăție cerurilor.

În capitolul 4 din această epistolă, Pavel mărturisește lui Timotei experiența pe care a trăit-o, cum că, toți  l-au părăsit, dar Domnul  a fost cu el (2 Tim. 4.16). Dima, Crescens și Tit au plecat, iar pe Tihic l-a trimis la Efes (2 Tim. 4.10,12).

Din perspectiva celor menționate mai sus, trebuie să înțelegem atitudinea și comportamentul acestor frați, de ce l-au părăsit pe Pavel.

În Scripturi mai regăsim o întâmplare asemănătoare în care Pavel este părăsit de un frate. În F. A 12.25, citim că, Pavel si Barnaba l-au luat pe Marcu cu ei. Barnaba și Pavel fiind în primejdie de moarte de multe ori (2 Cor. 11.23), vedem cum acest frate în F. A 13.13, îi părăsește. Motiv pentru care, în F. A 15.37-38, Pavel nu a mai voit să îl ia pe Marcu în lucrare. Iar acum lui Timotei, totuși îi spune să îl aducă (2 Tim. 4.11).

Și ce aș dori să înțelegem este faptul că alegerea de moment în circumstanțe de slăbiciune, a celor mai sus menționați, cu precădere Dima, nu poate fi adusă ca argument în susținerea pierderii credinței mântuitoare, pe lângă faptul că, ar contrazice esența Evangheliei. Așa cum mulți sau dat de la moarte și au fugit să nu fie martirizați (F. A 11,19), la fel au procedat și acești frați (oare nu putem spune că și ei au iubit mai mult lumea decât să ajungă mai repede la Hristos?).

Ø Evrei 6.4-6, versete care de asemenea atestă faptul că cei care au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, făcându-se părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun și puterile veacului viitor, dar care au căzut, este cu neputință să fie înnoiți, pentru că ei răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu.

În primul rând, trebuie să înțelegem că autorul epistolei se adresează Evreilor. În mod clar mai trebuie înțeles că, acea cădere din vers 6, nu se referă la un păcat practic care odata  întocmit, Hristos să nu îl poate  ierta. Este un lucru foarte grav sa credem așa ceva, pentru că limităm jertfa Domnului Isus.

La ceea ce se referă autorul cărți Evrei, este o cădere, o îndepărtare din detrimentul Harului lui Dumnezeu. Putem să înțelegem lucrul acesta din epistola lui Pavel către Galateni, care îi avertizează pe oamenii, că, cei care vor să fie neprihăniți prin faptele Legi, ci nu prin credința in Hristos, au căzut din har (Gal. 5.4).

Dacă unii precum Galatenii, care nu erau din Israel, erau pasibili acestei extreme de a ține legea pentru dobândirea unei neprihăniri, pe lângă neprihănirea dată de Hristos, ca și cum nu este îndeajuns. Cu atât mai mult Evreii puteau face asta. Tocmai de aceea în această epistolă către Evrei, de la începutul cărți se pune accent pe divinitatea Domnului Isus și despre lucrarea Lui.

Evreii ca și popor au fost părtași lucrării Duhului Sfânt, Cuvântului bun, al puterilor veacului viitor în tot drumul în pustie și nu doar; ei de mult trebuia să fie învățători, de aceea sunt mustrați, pentru că ei au nevoie să fie învățați, încă au nevoie de lapte (Evrei 5.12). Pavel le redă lucrarea lui Hristos de Mare Preot și Miel (Evrei 5.1-10 ) arătându-le harul mare căpătat, atenționându-i că, dacă se îndepărtează de acest har, nu pot fi înnoiți. Dacă s-ar întoarce la Lege, este ca și cum reiau din nou făgăduințele din Lege, respectiv venirea lui Hristos pentru a fi batjocorit și răstignit pentru păcat, iar acest lucru este imposibil. Pavel le mai spunea Galatenilor parafrazând, Legea vă duce spre Hristos, dar dacă voi vă întoarceți înapoi la Lege, voi de fapt încălcați legea (Gal. 2,18).

Ø Evrei 10.26, căci dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai există nici jertfă pentru păcat...

În mod clar, din nou nu este vorba de un păcat practic făcut conștient. căci Apostolul Petru de mult ar fi fost pierdut, lepădându-se conștient de Hristos, fiind fățarnic, el împreună cu mulți alții (Gal. 2.11-13). Ceea ce scote în evidență autorul cărții Evrei, este Jertfa  absolută și deplină a lui Hristos. Dacă un om ajunge la cunoștința că poate fi iertat prin Hristos, dar conștient îl respinge, alta jertfă și posibilitate a mântuirii nu mai există (Evrei 10.29).

Ø 1 Cor. 9.27, Apostolul Pavel spune despre sine în acest verset, faptul că se poartă aspru cu trupul său, ca nu cumva după ce a propovăduit altor, el însuși să nu fie lepădat. Dar se vedem tot contextul, așa încât să înțelegem la ce se referă Pavel.

Începând cu capitolul 8 din această epistolă, Pavel le explică corintenilor un principiu fundamental asupra pricinei de poticnire. Pavel începe să le spună corintenilor că, cunoștința îngâmfă, pe când dragostea zidește (1 Cor. 8.1). Acest lucru pentru că, se pare că unii cu toate că au înțeles că există un singur Dumnezeu și un singur Domn, că idolii nu sunt nimic (1 cor 8.4-7), de asemenea  ca a mânca dintr-o jertfă ce a fost închinată unui idol este egal cu zero, pentru că nu carne ne face plăcuți lui Dumnezeu (1 Cor 8.8). Totuși au fost unii care nu au mai ținut în seamă, că pot răni cugetul altor prin această cunoștință (teoretic bună) (1 cor. 7,9-12). De aceea Pavel le spune că, fiind pricină de poticnire pentru alții, în acest mod ei de fapt păcătuiesc (1 Cor. 8.13). Iar din acest motiv, începând cu capitolul 9, pentru a lămuri și mai bine care trebuie să fie de fapt atitudinea și comportamentul nostru de credincioși față de frații noștri, chiar dacă am avea dreptate, se dă exemplu pe sine și lucrarea lui. El începe să spună, oare eu Pavel, nu sunt slobod, nu sun apostol. . eu am un statut. Eu nu a drepturi? (1 Cor. 9.1-6) Și continuă să spune, eu am dreptul chiar să iau bani de la voi (1 cor 9.7-14), dar totuși eu, Pavel, nu am făcut-o (1 Cor. 9.15), și nici nu vreau să mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie (1 Cor. 9.18), să nu cumva să pun vreo piedică Evangheliei lui Hristos (1 Cor. 9.12). Eu m-am făcut tuturor totul ca oricum să mântuiesc pe unii din ei. În concluzie, Pavel a intenționat să nu fie o pricină de poticnire pentru ceilalți, să nu se creadă că umblă după foloasele corintenilor (2 Cor. 12.18). De aceea  în versetul 27 ce se scote în evidență, nu este lepădat de a fi mântuit. Ci se poarte aspru cu trupul lui, ca nu cumva să fie lepădat de oameni, să treacă ca fiind un impostor. Tocmai de aceea, el continuă chiar și în capitolul 10, în verstele 24 și 32-33 să spună, noi trebuie să căutăm foloasele altor, să nu fim pricină de păcătuire, așa cum el se silește să fie pe placul tuturor.

Ø Flipeni 2.12, îndemnul apostolului Pavel către Filipeni, să ducă mântuirea până la capăt, cu frică și cutremur. Ce se scoate în evidență în acest verset prin frică și cutremur, nu este nici pe departe pierderea mântuirii, că în caz contrar o vei pierde. Începând cu versetul 6 până 11 din acest capitol, Pavel Îl scoate în evidență pe Hristos, pentru că El este Domn, de aceea le spune acestor credincioși, cu atât mai mult ei să ducă mântuirea până la capăt cu frică și cutremur, nu doar când ei, slujitorii sunt de față, ci cu atât mai mult în lipsa lor (adică nu să fie fățarnici). Pentru că Hristos e Domn. Acest îndemn a fost dat si corintenilor, să ducă sfințirea până la capăt în frică de Dumnezeu (2 Cor. 7.1). Toate acestea, pentru că Dumnezeu este sfânt, un foc mistuitor și trebuie să umblăm cu frică în timpul pribegei noastră (1 Petru 1.17; Evrei 12.28-29). Oamenii pot fi păcăliți și înșelați de lucrurile exterioare și de circumstanțe, pe când Dumnezeu care este omniprezent și omniscient, nu.

Ø Coloseni 1.21-23,” negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință, fără să vă abateți la nădejdea Evangheliei pe care ați auzit-o de la mine… ” din nou, Pavel nu condiționează și nu pune sarcină asupra omului prin aceste versete. Ci el dovedește că cel care a fost străin și vrăjmaș prin gândurile și faptele rele a fost împăcat prin trupul lui Hristos, ca atare rămâne neclintit în credință  și în nădejde. Dacă nu rămâne în acestea de fapt el nu a experimentat această împăcare. Căci, așa cum s-a mai amintit in evrei 10.39, cei care au credința autentică, rămân până la capăt.

Pavel are o astfel de atitudine în exprimare, să-i facă să înțeleagă ca ei sunt mântuiți dacă împlinesc Evanghelia până la capăt, nu se bază pe experiențe când și când. Corintenilor le-a spus la fel, nu cunoașteți voi ca Isus Hristos este în voi, altfel sunteți lepădați, adică nemântuiți (2 Cor. 13.5). Daca transformarea nu vine din Duhul lui Dumnezeu pentru totdeauna, nu ai fost niciodată credincios, de fapt asta arată Scriptura. La fel le spun și în Cor 15.1-2, degeaba ați crezut dacă nu țineți  Evanghelia așa cum este scrisă.

Ø 2 Petru 2.1-2,20-22, de această dată, apostolul Petru afirmă faptul că în norod s-au ridicat învățători mincinoși… care se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat. În contextul acesta, a te lepăda, nu denotă ideea  de a-L avea pe Hristos în inimă, ca mai apoi să Îl lepezi din inimă. În contrast cu contextul acestor versete, cei care s-au lepădat de Stăpânul care i-a răscumpărat, indică faptul că, au auzit, dar au respins adevărul. În ei nu s-a produs schimbare, naștere din nou, fiind niște oameni lacomi de bani, care nu l-au acceptat pe Hristos; i-au respins poruncile și au mers după dorințele firii pământești. Interesul lor era ca prin cuvântări înșelătoare să aibă câștig (F: A 8,13, 18-21); nu aveau sinceritate, nu aveau dorință de-al slăvi pe Hristos. Ei le făgăduia altor slobozenia, dar ei erau robi stricăciuni (2 Petru 2.18), fericirea lor era să trăiască în plăceri în ziua mare (2 Petru 2.13) și le scapără ochii de preacurvie și nu se săturau de păcătuit, erau niște blestemați (2 Petru 2.14). Cu atât mai mult Iuda îi numește pe aceștia ”stânci ascunse la mesele voastre de dragoste…niște nori fără apă. . pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați” (iuda 1.11-13), trăiesc după poftele lor și nu au Duhul (Iuda 1.19).

Apostolul Petru în versetele 20-22, arată starea gravă acestor oameni, scoțând în evidență faptul că, ei dacă au scăpat de întinăciunile lumii, având un stil de viață moral, datorită cunoașterii lui Hristos, dar fără să Îl accepte pe El în profunzime, starea din urmă ajunge să fie mai rea decât cea dintâi. Casa, adică trupul lui ne fiind ocupat pentru totdeauna de către Duhul Sfânt, așa cum se întâmplă  cu cel născut din nou ((Ioan 14.16; Efes. 1.13; 4.30). ajunge doar să fie înmiresmată doar prin unele momente ale cercetării, dar pentru că Hristos nu este acceptat, rămâne goala. Iar in acel loc intra duhurile rele ce îl fac mai rău decât a fost (Matei 12.38-45).

Cel mai probabil se mai pot găsi versete de genul în Scriptură, dar trebuie să înțelegem că ele trebuie judecate în contextul lor, în detrimentul întregi Biblii și văzute din prisma Noului Legământ.

Un alt fapt ce trebuie înțeles înainte de a continua. Într-o adunare nu sunt doar oameni născuți din nou. Din acest motiv în epistole există avertismente prin care suntem atenționați prin condiționarea: dacă. Aceste condiționări din Noul Legământ, nu indică condiție ce trebuie împlinită, ca noi să ajungem să fim mântuiți, ci mai degrabă teste prin care să vedem dacă Duhul Sfânt a produs această naștere din nou. Pentru că, singura condiție pentru mântuire este credința în Hristos. Doar că, această credință autentică este vie și produce ceva, iar ea se numește schimbare din slavă în slavă prin Duhul Sfânt.

De ce mântuirea nu se poate pierde?

Pentru a răspunde la această întrebare, în primul rând trebuie să înțelegem ceva despre Legământul vechi și nou.

            Uitându-ne pe ce principii a fost întocmit Legământul cel vechi, înțelegem că, a fost condiționare totală pentru  făgăduințele lui Dumnezeu (Deut. 30.1-20). Prezenta Lui Dumnezeu, intervenția lui Dumnezeu, statornicia lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu (Lev. 26.11,30 ). Absolut totul era condiționat. Iar Legea care dădea neprihănirea spune, doar cine va face toate  aceste lucruri, va trăi prin ele (Leveticul 18.5) și dacă încălcai doar o singură poruncă, te făceai vinovat de toate (Iacov 2.10). Ca atare, Duhul Sfânt nici nu rămânea statornic peste om, ci venea si pleca de peste om (1 Sam. 16.14) din acest motiv si David, din teama de nu pleca Duhul Domnului s-a rugat în sensul acesta (Ps. 51.11). De aceea, legea a fost dată doar să prezintă umbra desăvârșirii; legământul acesta putem spune de asemenea, că, a reprezentat tot o umbră a ceea ce urma după el (Evrei 10.1). Iar acest legământ și Legea, nu au desăvârșit pe nimeni. Pe când, despre Noul Legământ situația este total alta.

            În primă parte, am văzut că totul era condiționat și toată responsabilitatea era pusă pe umerii omului. Din acest motiv, omul fiind vândut rob păcatului, Dumnezeu a decis următoarele:

-          L-a trimis pe Hristos să facă o răscumpărare veșnică (Evrei 9.12)!

-          L-a trimis pe Hristos să sfințească pentru totdeauna (Evrei 10.10)!

-          L-a trimis pe Hristos să desăvârșească pentru totdeauna (Evrei 10.14)

-          L-a trimis pe Hristos ca Păstor și să nu piardă nici o oaie ( Ioan 6.39; 10,14, 15,27-28)!

-          L-a trimis pe Hristos care să dea viața veșnică ( 1 Ioan 5.12)!

-          L-a trimis pe Hristos ca să dea Duhul Sfânt pentru veșnicie (Ioan 14.16)!

-          L-a trimis pe Hristos pentru ca să ne păzească de cădere (1 Ioan 5.18, Iuda 1.24-25 )!

-          L-a trimis pe Hristos să avem o intrare slobodă înaintea Tatălui (Evrei 10.19)!

-          L-a trimis pe Hristos ca ce a început în noi, să ducă la capăt (Filip. 1.6)!

-          L-a trimis pe Hristos ca cei câștigați deja, să fie pecetluiți pentru ziua venirii Lui (Efes. 1.113-14)!

-          L-a trimis pe Hristos care să împlinească totul în toți (Efes 1.23)!

-          L-a trimis pe Hristos ca Mijlocitor să nu ne pierdem credința (Luca22.32 )!

-          L-a trimis pe Hristos să rămânem în dragostea Lui (1 Ioan 5.3-5)!

-          L-a trimis pe Hristos să nu mai murim niciodată (Ioan 11.26)!

-          L-a trimis pe Hristos, ca în El toate  făgăduințele să fie da și amin (2 Cor. 1,20)!

Toate aceste făgăduințe, și nu doar, sunt aplicate în viața oricui care le acceptă și le crede, intrând în acest Legământ nou.

            Psalmul 89 este  un psalm profetic. Aparent făgăduințele menționate sunt adresate către David și Solomon (Ps. 89,35-39), dar fiind atenți la detalii, vom observa că de fapt, Sămânța căruia i se adresează face de fapt referire chiar la Domnul Isus. Domnul Isus în ce privește trupul venea din David (Rom. 1.3).

Psalmi 89:19-37  Atunci ai vorbit într-o vedenie prea iubitului Tău, şi ai zis: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un tânăr; am găsit pe robul Meu David, şi l-am uns cu untdelemnul Meu cel Sfânt. Mâna Mea îl va sprijini, şi braţul Meu îl va întări. Vrăjmaşul nu-l va prinde, şi cel rău nu-l va apăsa; ci voi zdrobi dinaintea lui pe potrivnicii lui, şi voi lovi pe cei ce-l urăsc. Credincioşia şi bunătatea Mea vor fi cu el, şi tăria lui se va înălţa prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea, şi în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: „Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!” Iar Eu îl voi face întâiul-născut (Col. 1.15,18), cel mai înalt dintre împăraţii pământului (Apoc. 19.16). Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea, şi legământul Meu îi va fi neclintit. Îi voi face veşnică sămânţa, şi scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor. Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea, şi nu vor umbla după poruncile Mele, dacă vor călca orânduirile Mele, şi nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri (1 Cor. 11.32; Evrei 12.4-8); DAR NU-MI VOI ÎNDEPĂRTA DELOC BUNĂTATEA DE LA EI, ŞI NU-MI VOI FACE CREDINCIOŞIA DE MINCIUNĂ; NU-MI VOI CĂLCA LEGĂMÂNTUL, ŞI NU VOI SCHIMBA CE A IEŞIT DE PE BUZELE MELE. Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna, va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer.

Vedem felul lui Dumnezeu de lucru în acest Nou Legământ și felul în care El acum se raportează față de cei care ar putea cade: îi pedepsește, îi redresează, nu îi mai lasă precum odinioară. De aceea, în mod clar ei nu mai pot fi pierduți, dacă cu adevărat sunt intrați în acest Legământ, întrucât Dumnezeu acționeze conform acestui Legământ și îi aduce pe Cale.

             Ieremia 31:31-34  „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.”  „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.

            Ieremia 32:39-40  Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericire lor şi a copiilor lor după ei. Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine, şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.

            Ezechiel 36:25-27,31  Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea, şi de faptele voastre, care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.

            Prin urmare, concluzia finală în baza tuturor lucrurilor spuse este următoarea:

Din prisma Vechiului Legământ, oamenii s-au dovedit slabi și neputincioși în fața firii. Iar Legământul condiționat fiind, era imposibil omului vândut în păcat să îl poată țină. De aceea, datorită îndurării lui Dumnezeu, prin Hristos s-a făcut un Nou Legământ, prin care, dacă omul doar își pune încrederea în această mărturia  a Tatălui, toată lucrarea mântuirii este garantată de Hristos. De aceea se face precizarea că, omul primește o inimă nou, un duh nou. O teamă sfânt pentru totdeauna datorită căruia omul să nu se îndepărteze. Dacă vor exista căderi, Tatăl, conform Legământului va acționa, ca prin urmare această lucrarea pe care EL a început-o în noi să o ducă la final.

Cu siguranță sunt oameni care vor spune, atunci dacă nu se pierde, atunci putem face ce dorim. Clar nu, cine gândește și face așa, de fapt nu este mântuit. Cel care este mântuit, este într-un proces continuu de schimbare după Chipul lui Hristos. El dorește tot mai mult sfințirea și lucrurile după voia lui Dumnezeu. Iar atunci când păcătuiește, nu se va complace în păcat, ci imediat se va mărturisi și se va redresa. Dar toate aceste nu vin de la om, ci de la Duhul Sfânt care rămâne în veac peste el și nu îl va lăsa.

Fiecare trebuie să înțeleagă faptul că prin credința în Hristos este totul!

 Dar din păcate de cele mai multe ori, omul alege să se subjuge din dorința de a face ceva pentru a-și împăca conștiința că a făcut. Dar Hristos nu vrea asta, ci El dorește să lăsăm în seama lui mântuirea noastră, să nu ne mai frică de nimic, decât de El, căci nimeni nu ne poate despărți de dragostea Lui. Să nu umblăm precum niște piperniciți apăsați și tulburați. Ci să fim din contra mulțumitori, lăudându-L și slăvindu-L pentru o mântuire atât de mare, caci acolo unde este frică, este robie (Evrei 2.15).

De aceea ”Odată mântuit pentru totdeauna mântuit”.