Evanghelia şi evidenţele

mântuirii

Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema (Gal. 1:9)!

Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut (1 Cor. 15:1-2).

Având în seamă  atenționarea apostolului Pavel din verstele menționate mai sus, înțelept este ca fiecare din noi să se cerceteze, dacă vestește Evanghelia corectă și dacă Evanghelia este aplicată în viața personală  așa cum este scrisă în Cuvânt.

-          Prin urmare care este Evanghelia (vestea cea bună)?

În Cuvânt citim că fiecare din noi, mai mult sau mai puțin, cu toții suntem păcătoși, fără excepție,” după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” (Rom. 3,10)

De când Dumnezeu l-a creat pe om din țărâna pământului, după căderea în păcat prin neascultarea lui Adam și Eva, omul ajuns vândut rob păcatului. Din acest motiv, toate întocmirile gândurilor din inima omului sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Gen. 6.5); omul prin natura lui moștenită de la Adam și Eva, a ajuns să bea nelegiuirea ca apa (Iov 15,16).

În zilele noastre putem vedea cum păcatul a ajuns la cote extreme. Toate aceste păcate, pentru mulți de fapt nu mai sunt considerate păcate: Curvia, preacurvia, malahia, homosexualitatea, bețiile, minciuna, hoțiile, bârfa, lăcomia, mândria, închinarea la idoli s. m. a. Și pentru că fiecare dintre noi am păcătuit măcar o singura dată, întrebarea care se ridică este: putem noi să fim iertați și scăpați de sub robia păcatului?  

                Firea lucrurilor ne învață, că orice lucru aduce cu sine consecințe. Din acest motiv trebuie să înțelegem că, păcatul are repercusiuni grave și veșnice.

Dumnezeu fiind drept și sfânt, nu poate considera un om vinovat, ca fiind nevinovat (Exod 34.7). Dreptatea lui Dumnezeu nu permite ca păcatele, fiind vorba de orice păcat, să fie baga-te sub preș și date uitării. El, Dumnezeu, nu poate deveni nedrept (Prov. 17.15) trecând cu vederea încălcările de Lege (Exod 34.7). De aceea, orice om care a păcătuit va fi adus înaintea lui Dumnezeu și condamnat strict pe încălcările de Lege. Iar plata oricărui păcat este moartea (Rom. 6.23).

Așa cum un judecător când este pus în situația în care trebuie să aplice legea, el nu ține nimic în seamă decât legea care prezintă consecințele faptei comise, fără să fie luată în seamă buna purtare de până la comiterea infracțiunii sau regretele după comitere. Ca și un șofer care are permis de conducere de  30 de ani. Acesta poate să nu fi avut în toată această perioadă probleme cu rutiera, să fii fost cel mai bun exemplu în trafic; dacă totuși este prins vreodată beat la volan, polițistul nu va ține în seamă că acest șofer, timp de 30 de ani a condus doar regulamentar. Ci polițistul este dator să împlinească legea, iar ca atare șoferul  să sufere consecințele legii, fără să-i pese de promisiunile sincere ale șoferului că nu va mai face așa ceva. În consecință, dacă judecătorul și polițistul în aceste contexte nu aplică legea, aceștia devin nedrepți față de lege. De aceea, noi ca și oamenii nu vom fi scuzați înaintea lui Dumnezeu, dacă vom avea și fapte bune pe lângă păcate, deoarece Dumnezeu va judeca strict păcatul, fără să țină în seamă faptele bune sau regretele. Căci o altfel de judecată, Însuși Dumnezeu trece ca fiind nedrept.

Înainte de a răspunde la întrebarea de mai sus, am spus toate acestea pentru a înțelege că, Dumnezeu nu poate ierta oricum, iar omul nu se poate ajuta pe sine prin fapte bune sau schimbarea comportamentului după comiterea păcatului. Situația este de așa natura imposibilă pentru om, pentru că omul poate trăi doar o dată, iar apoi vine judecata (Evrei 9.27). El nu se poate răscumpăra singur de sub robia păcatului și nu poate plăti încălcările de Lege, pentru că el ar trebuie să moară (ca să plătească și să devină liber), iar apoi să reînvie, iar asta este imposibil.

Evanghelia, adică vestea cea bună, este că Tatăl din ceruri, pentru dreptatea Sa și pentru a-Și arăta dragostea (Ioan 3.16), a trimis pe Singurul Său Fiu, Isus Hristos Domnul, să poarte păcatele multora (Evrei 9.28), pentru a ne putea justifica drepți și fără păcat înaintea dreptății Sale și fără ca El să treacă un judecător corupt (Rom 3.21-26).

 Astfel dar, Cel veșnic, Însuși generatorul vieții care a putut muri, apoi învia (Ioan 10.17), a trăit în curăție deplină fără de păcat. Iar la sfârșitul lucrării, datoria a intrat în contul Său, pedeapsa pe care omul trebuia să o suporte, a fost suportată în întregime de către El prin Jertfirea trupului Său (Evrei 10.14).

Așadar, omul ajunge să moară și să învie prin moartea și învierea lui Hristos; plătind datoria din contul lui Hristos, devine liber de sub robia păcatului (Rom. 7.1-6), căpătând o natură nouă (2 Cor 5.14-17). Prin această substituire, trebuie să înţelegem că Hristos a luat păcatele noastre asupra Lui, iar noi am luat neprihănirea Sa asupra noastră (2 Cor. 5.21).

În concluzie răspunsul la întrebarea de mai sus este că, orice om care își pune încrederea din inimă în Domnul Isus Hristos, adică ascultând de El (Evrei 2.9), moare și învie prin El (Rom. 6.3-7), astfel fiind iertat și eliberat de sub robia păcatului pentru totdeauna (Evrei 9,12.10. 10,14).

Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.” (Rom. 10.9-11)

                Acestea fiind spuse, aceasta este vestea cea buna (Evanghelia) pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos Domnul, ca noi să putem fii iertați și eliberați de sub robia păcatului în care ne-a adus neascultarea din grădina Eden. În continuare vom vedea cea de a doua întrebare prin care vom înțelege dacă suntem iertați și eliberați de sub robia păcatului.

-          Care sunt evidenţele mântuirii?

                Așa cum prin neascultarea lui Adam, păcatul a domnit peste toți oameni; fiecare moștenind natura păcătoasă, fără a fi cu putință scăparea de sub autoritatea acestei naturi decât prin moarte. Cel de-al doilea Adam, adică Hristos (1 Cor. 15.45), aduce natura neprihănirii peste mulți (Rom. 5.19).

Astfel, toți care mor și învie în Hristos, își răstignește natura veche împreună cu Hristos și capătă o natură nouă, devenind ca atare robi neprihăniri (Rom. 5.17-19). Și cum natura păcătoasă decât prin moarte se poate scăpa de ea, natura cea nouă ce ne face robi ai neprihănirii este veșnică, pentru că nu vom mai muri niciodată (Ioan 11.26).

Cum un pom sălbatic ce din natura lui face mere acre, el nu trebuie să se străduiască să de un astfel de rod, pentru ca aceasta este natura lui. Dar dacă acest măr sălbatic ajunge să fie altoit de către agricultor într-un măr bun, atunci din natura lui va face mere gustoase, zemoase și dulci. De ce? Pentru că are altă natură.

Așa este și cu credinciosul, se naște fizic în natura păcătoasă datorită lui Adam și Eva: practică păcat, iubește păcat, gândește păcat. Dar când crede în Hristos, moare și învie în Hristos, și capătă o natură nouă. De aceea, nu mai practică, nu mai iubește și nu mai gândește păcat. Căci si-a răstignit vechea natură împreună cu poftele ei (Rom. 6.6).

Din cele spuse, putem înțelege evidența mântuirii, și anume căpătarea unei naturi noi prin Hristos.

Dar pentru a înțelege mai bine această noțiune de schimbare a naturii, trebuie înțeles că, totul se face treptat din slavă în slavă prin Duhul Sfânt (2 Cor. 3,18). Din acest motiv, Domnul Isus mai asociază acest fenomen al mântuirii cu o naștere din nou, din apă și din Duh (Ioan 3.3,5).

De aceea, în continuare vom vedea cum caracterizează Scriptura pe cel născut din nou.

Prin definire creștinul ajunge o făptură nou (2 Cor. 5.17), în care se află o inimă nou pe care sunt scrise poruncile lui Dumnezeu și în care se află o teamă sfântă pentru totdeauna ca omul să nu se îndepărteze de Dumnezeu, de asemenea are un duh nou ce îi dă ghes să umble după poruncile lui Dumnezeu (Ieremia 32.39-40; Ezech. 36,26-27; Evrei 8.10). Astfel dar, prin nașterea aceasta, credinciosul trece printr-un proces de schimbare de la gânduri și fapte.

Apostolul Pavel în epistolele sale îl asociază pe creștin pe când era în lume ca fiind mort în greșelile și păcatele lui, dar adus la viață împreună cu Hristos prin credință (Efes. 2.1,5). Căci fiecare credincios a mers trăind ca toți oamenii după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, când trăia în poftele firii pământești, când făcea voile firii pământești și ale gândurilor. Punând astfel în contrast schimbarea naturii omului după convertire la Hristos!

În Tit 3.2-7, citim: ” Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.”

                 Prin urmare vedem că acest fenomen al nașterii din nou trebuie să fie vădit. Această schimbare de la natura veche la noua natură în Hristos, trebuie semnalată de oameni (1 Petru 4.4). Așa cum pomul este cunoscut după roadele lui, astfel și credinciosul este cunoscut ca fiind născut din nou, mort față de păcat. Desigur că, autenticitatea este doar atunci când prin Duhul Sfânt ajunge să nu mai aducă roadele naturii vechi, această de la sine, nu chinuindu-se prin propriile forțe.

                În Colos. 3.1-3, citim: ”Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.”

                Din aceste versete din nou vedem că credinciosul mort și înviat împreună cu Hristos, umblă după lucrurile de sus și se gândește la lucrurile de sus. Ca atare preocuparea credinciosului este cugetarea la Cuvântul din Scripturi și la împlinirea acestuia în viața sa.

                În 1 Ioan 5.1,4, citim: ” Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El”, „  pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.”

                Scriptura mai caracterizează pe credincios prin iubirea față de frați în credință și biruința asupra oricărui păcat.

                Apostolul Ioan mai amintește, că, dacă spunem că nu am păcătuit, de fapt Îl facem, mincinos pe Dumnezeu (1 Ioan 1.10). De aceea, trebuie înțeles faptul că, credinciosul născut din nou, încă este pasibil păcatului. Din acest motiv, Ioan continuă să spună ” dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.”

Atâta timp cât credinciosul încă se află în trupul acesta, el este pasibil păcătului (Rom. 8.23). Speranța creștinului este să fie îmbrăcat cu trupul cel duhovnicesc ce se află în ceruri, ca astfel să fie desăvârșit (2 Cor. 5.1-3; Filip 3.20-21). Dar acest fapt se va întâmpla doar la venirea lui Hristos pe norii cerului. Până atunci, acesta suferă în trupul acesta.

Însă este diferență între cel mort în păcat și cel viu în Hristos atunci când păcătuiește. Cel mort din punct de vedere spiritual, nu are nici o problemă în a păcătui, ci o vede ca pe o normalitate așa cum am explic la început starea omului păcătos. În schimb, omul viu în Hristos, are în inimă acea teama sfântă pusă pentru totdeauna în inimă, iar din acest motiv el este atras să se împace cu Dumnezeu, să își mărturisească păcatul.

Pentru a înțelege și mai bine acest lucru, îl avem ca exemplu pe prorocul David. Acesta după păcătuire, Duhul lui Dumnezeu l-a tulburat și apăsat până când a acționat. Tot în acest fel se întâmplă cu omul născut din nou, care are o natură nouă: ”câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc. (PS. 32.3-6)”

                Iar o ultimă caracterizare pe care o face Scriptura: orice credincios care experimentează nașterea din nou, are de dus un proces al sfințirii.

În Romani 6:19, citim: ” Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!” „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii (Rom. 6.11-13).

Orice credincios autentic, fiind mort și înviat în Hristos, ajunge liber față de robia păcatului. Hristos a osândit păcatul venind în trup, pentru ca omul prin încrederea în El, să aibă putere să asculte de îndemnurile Duhului, iar ca atare prin ascultarea de îndemnurile Duhului, în om să fie împlinită Legea. Și prin urmare, această creștere spirituală ține de cât  de mult ne dedicăm și ascultăm de îndemnurile Duhului (Rom 8.2-13).

Apostolul Petru în epistola sa, amintește: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” (2 Petru 1.5-7).

                Deci, aș dori să conchid prin a explica faptul că, cine nu este născut din nou, se va lupta efectiv cu morile de vânt și nu va izbuti. Dar dacă devine credincios prin nașterea din nou, prin natura nouă căpătată de la Hristos Isus, Domnul, în mod cert va ieși biruitor, pentru că el deja este mai mult decât biruitor prin Domnul Isus Hristos.